17 mai 2015

Despletită, într-o cămașă de hangiță, fără ceas la mână

Nimeni nu-ți iubește locul, neamul, țara, într-atât încât să se-ncovoaie sub greutatea unor souveniruri locale turnate în plumb, oricât de meșteșugit ar fi fost ele plăsmuite și oricâtă încărcare emoțională ar duce ele, prin decenii.  Zic asta cu gândul că cineva care contează va citi, la un moment dat și se va gândi și la pribegii turiști doritori de-un dram de spirit local în traistă. Duc gândul la micile figurine ale iluștrilor neamului de la Muzeul Național de Istorie al României, grele ca însuși Pământul, fără de care am plecat spre alte și alte locuri în aventură prin furnicarul bucureștean. Am încă varul alb al Hanului lui Manuc pe palme, în microscopice particule. În soare, ele strălucesc sidefiu.  Am atins Hanul lui Manuc, l-am străbătut cu pasul, l-am ascultat de-aproape, l-am simțit viu, am legat firele nevăzute preț de câteva clipe, ca atunci când întâlnești un străbunic în poza pe […]
17 mai 2015

Un zbor de-o dimineață albă

De câte ori am copt un gând cât o furnică, el a crescut în voia lui apoi și a crescut ca vrejul de fasole, până la cer.  Nu l-am putut opri, la fel cum n-am putut opri dulcea mea aventură bucureșteană, cu toate simțurile treze,  cu soarele în creștet și covrigii calzi cu susan și mac.  Destin boem, știu și-l iubesc. Am ajuns la Muzeul Național de Istorie al României, împreună cu doi tineri englezi, avizi să-nțeleagă și cunoască ceea ce noi, milioanele, n-am reușit să-nțelegem în veacuri: de ce noi, de ce așa. Se vizita Tezaurul. Bun și el, zic, și-nainte de vizită dau să cumpăr din gift shop niște statuete metalice cu figuri ilustre ale istoriei naționale. Micuțe, la vreo 10-12 cm, impecabil realizate: Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Decebal, Vlad Țepeș. Iau una la-ntâmplare și, baaang,  îmi cade mâna. Pe cât erau de mici, p-atât erau de […]
17 mai 2015

O zi de foc, încheiată-n crucea nopții la Toronto

Laurențiu Ciocăzanu, Grigore Cartianu și Ovidiu Popică, gazetari în fața scrisului cărora hârtia ziarelor s-a-ndoit și-a foit, sub greutatea vorbelor, ani în șir, au fost azi aici, cu mine, pe terasa din curte. Astăzi, împreună pentru o zi de șuete gazetărești și nu numai: o zi în care am pus nod Nordului, am cernut Crucea Sudului, am făcut planeta mică, am înfășurat-o într-o batistă și-am vârât-o-n buzunar. O zi cu orele amestecate, cu vorbele atârnând la fel de greu ca gândurile, încheiată în crucea nopții c-o tură prin downtown Toronto. Proiectul curajos demarat de aceștia, denumit Vocea Diasporei (http://voceadiasporei.ro/), un proiect proaspăt lansat, în plină dezvoltare și care începe să prindă teren pornește parteneriatul de scris și cuget cu Foaia noastră și va cuprinde Ce-uri și Când-uri canadiene, întru citirea confraților din alte diaspore. Bravo vouă, dragilor, curajul și consecvența să fie cu voi!  
13 mai 2015

Cap, cap, cap, femeie cu copil, iar cap

O călătorie de o asemenea intensitate emoțională și un asemenea impact n-am mai avut de când am făcut India și Pakistanul, la mijlocul anilor 90.  Motivul: în România am mers mult pe jos, am atins cu mâna și cu privirea, am simțit oamenii de aproape, am văzut nevăzutele în mod obișnuit, am plouat și am însorit pe unde am trecut, am simțit frigul serii și dogoarea amiezii nu din mașină ci pe jos, afară, în aer liber, cu toate simțurile cuplate la ce mă înconjura.  Am ajuns cu avionul iar acolo am luat troleul, autobuzul, tramvaiul, trenul, metroul, taxiul, vaporul a mai lipsit. Ajung într-o zi la Muzeul Național de Artă al României din București și, zic, ia să facem o cură de frumos și de cultură. Muzeul funcționează în fostul Palat Regal, lângă Sala Palatului, vis-a-vis de Ateneu, pe Calea Victoriei.   Intru și țin stânga în sălile cu […]
12 mai 2015

Pe La Icoane

Nu mi-e clar dacă-mi iubesc țara de origine acum, la întoarcerea acasă. Încă lupt cu jetlag-ul.  M-am trezit cu noaptea-n cap și poftă de covrigi calzi cu susan și mac, cu nevoia de-a mă uita în jos, la fiecare pas pe care-l fac, să nu mă mai împiedic în vreun colț de asfalt ițit dimpotriva mea, cum s-a-ntâmplat când am ajuns în Romania, de era să mușc cu spor asfaltul. M-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am făcut cafeaua, pipăi buimacă așternuturile orbitor de albe și realizez că mi-am lăsat, cu bună știință, sufletul și mintea în România. Un pic acolo, între niște blocuri din București, un pic acolo, la peronul metroului din Aviatorilor, alt pic în redacția Evenimentului Zilei de care-s legată ombilical, un alt pic lipit de foșnetul unor bancnote care zboară ca ciocârliile săgetând înaltul cerului, ceva mai mult între cântecele românești de la radio.  Restul s-a risipit […]
8 mai 2015

O soluție totuși mai caut

Cum spaimele, la fel că și bucuriile sunt omenești și explicabile, continui să descopăr multe și mărunte în România, cu fiecare oră a zilei. Lucruri care mă minunează, lucruri care mă reconfortează, întâmplări care mă fac să gândesc dincolo de lentilele ochelarilor. Poveștile și fotografiile vor urma, pe îndelete, imediat ce ajung acasă la mine. Absorb 3D și mă întreb dacă, vreodată, eu am plecat de aici. Când și cum, mai ales. S-ar putea să aveți surprize, citindu-mă (și mă refer la cititorii mei din diaspora), s-ar putea să va regăsiți. Până atunci, vie și nevătămată, la București, până duminică dimineață.  
5 mai 2015

Imposibila iubire

Romania se cere iubita pentru ca, atunci cand i te apropii, sa te palmuiasca. Vorbesc serios. Romania imi devine, deodata, imposibila iubire. Niciun detaliu, niciun fapt anume, povestite aici, n-ar fi suficient de relevante ca sa certifice cele de mai sus dar cele intamplate mie au strivit, pur si simplu, deschiderea si bunatatea cu care am venit in bagaje, aici, acasa. N-am mai plans de multa vreme. Am plans aici, acum, ca un copil neputincios, speriat, descurajat. Nu mai inteleg nimic, mi-e frica, vreau acasa la mine.
4 mai 2015

Nemuritorii

Ma aflu in Romania de cinci zile si incerc sa deslusesc de unde le vine acestor oameni convingerea nemuririi. Oamenii vorbesc despre trecut, cel mai adesea, cateodata se refera la prezent si, arar, foarte rar chiar, la viitor. Viitorul este ceva ce ei il descopera cu fiecare zi devenita prezent, c-o buimaceala dezarmanta. Inlantuiti de natura si pamantul atat de viu, ei pur si simplu pierd notiunea ciclurilor vietii si se cred nemuritori. Ei nu vorbesc despre planuri de inmormantare, mostenire, impartire a bunurilor din superstitie. Moartea in sine este trecuta la capitolul subiecte interzise. Oamenii aflati la apusul vietii au doar cateva planuri vagi de incheiere a simfoniei traiului si in general schimba vorba. Nu sunt pregatiti pentru moarte, nu admit moartea. Cred ca asta a ajutat si la continuitatea semintziei peste veacuri, tenacitatea cu care acesti oameni isi apara trecutul, fac un spritz de vara din prezent si […]
3 mai 2015

Păsările mari nu cântă*

A cincea dimensiune a României este banul. Într-o aritmetică ce mie îmi scapă, cu câștigurile limitate, românii reușesc, ei știu cum, să se chivernisească, într-o piață care trece cu vederea puterea de cumpărare locală. Piața (și aici mă refer la suita de supermarket-uri, bine asezonată în reședințele de județ) aliniază produsele și prețurile cu cele similare din Occident. Vitrinele, cu mult mai spectaculoase decât cele din Canada, îți iau ochii, pur și simplu. Intimidează, sunt atât de rafinat alcătuite. Calitatea bună, lucrurile de toate felurile, de foarte mult bun gust îți amintesc de eforturile făcute în ultimii 25 de ani de către acești oameni pentru ca rezultatele să se vadă, iată, cu ochiul liber. În jur este frumos, este curat, este inimaginabil de viu, este civilizat. Cine își mai imaginează că România înseamnă doar aurolaci, câini, copii bătuți ori drumuri desfundate ar avea o surpriză plăcută, odată ajuns aici. Îmi […]
2 mai 2015

Verdele, asa urmeaza el sa ramaie

În România aerul este moale, umed, ușor parfumat de verdeața crudă, răsărită din fiecare ungher. Verdele împinge legea naturii dincolo de oameni, Țâșnește în fiece spărtură din asfalt, în orișicare ghiveci uitat în colțul casei, în bolta viței de vie, bătrână de aproape o sută de ani, din curtea casei bunicilor mei. Până și în odăile mai întunecate. Orașul tânăr încă, crescut în linii drepte acum mai bine de jumătate de secol, abia dacă mai vede de verdele care l-a prins în chingi. E miop complet. Puieții plantați la marginea trotuarelor au crescut în copaci vânjoși, de mult au spart asfaltul și au curbat, pur și simplu, străzile după vrerea lor. Asfaltul a luat drumul cotit, dintre rădăcini și așa urmează să rămâie. Coroanele rotate au depășit în înălțime blocurile din cartierele entuziasmului părinților noștri, S-au împreunat la vârf între ele și tot mai mult am senzația unei lumi într-o […]