Junk Love
25 martie 2016
Viața ta
27 martie 2016
Show all

Selfie, cu teniși Converse**

Selfie la bucătărie, azi devreme, pe vremea când n-aveam teniși Converse. A se observa tristețea ușor mioritic-melancolică.

Amintirile frumoase se încheagă, paradoxal, în jurul rutinei. Rutină, deci și curajul desenării fiecărei zile, ca și cum ar fi ultima. Încep prin a ura Paște Fericit celor care sărbătoresc Paștele zilele acestea și îi asigur de toată simpatia și de tot dragul meu.

Poveștile pe care eu vi le spun sunt, toate, reale. Ele vin dintre noi și, în virtutea păstrării confidențialității absolute, întrucât îmi sunt spuse tocmai ca să fie povestite și să știe și alții ce se poate întâmpla într-o situație ori alta, găsesc oportun să le împărtășesc cu voi. Așa știm mai mult unii despre alții, prin ceea ce facem și cine suntem.

Vă asigur de confidențialitatea mea absolută. Vă asigur că voi continua a mă face purtătorul vostru de mesaj, de maximă încredere. N-am știut vreodată că am veleități de psiholog, nu sunt psiholog, sunt inginer dar dacă pot ajuta și deschide comunicarea firească, cunoașterea firească a unora de către ceilalți, prin ceea ce scriu, nu mă voi da înapoi să o fac. Cu orice risc, merită încercarea.

În textul precedent vă spuneam despre un băiat român din Ontario care s-a însurat în România, în timp ce se afla în vacanță. Și care realizează, cu ceva greutate, cam ce-a făcut el, astă vară.

Astăzi m-a sunat și m-a întrebat niște chestii. Primul lucru pe care i l-am zis a fost să-și schimbe poza de profil de pe facebook, o poză de holtei petrecăreț. I-am sugerat ca noua lui soție să apară alături de el prin poze, pe acolo, să îi certifice fetei calitatea ei de soție… A tăcut, am simțit că n-a fost ok cu asta, mai mult, parcă încerca să se disculpe, să alunece, să scape, să schimbe vorba. N-am mai insistat. Doamne ajută fetei aceleia care și-a pus viața în mâinile conaționalului nostru intraetnic și ce-o mai fi el, să aibă curaj și putere.

Am să continui să transcriu povești cu și despre oameni ca și noi, de toate vârstele. Dar înainte de toate, am și eu o întrebare: cum, doamne iartă-mă, reușim, unii dintre noi să facem salturi atât de disperate, mirobolante, contorsionate, ilogice, atunci când vine vârsta schimbării. Că-i spune mid-life crisis sau cum i-o spune, că se manifestă mai mult la ei sau mai mult la ele, cert este că ceva contagios circulă ca un fum parșiv, încolăcit printre picioarele noastre și decimează familiile, voi vedeți asta?

Visurile de noapte se convertesc în bilețele strecurate transpirat, în palmă, de la unul la altul, în mesaje mascate de pe conturi-fantomă. În curățarea spasmodică a listei ultimelor apeluri telefonice, în măturarea, cu efort, a celei mai suave urme de tresărire sentimentală extraconjugală. În ore de întârziere acasă, tot mai greu de justificat.

Un petrișor român, tot de-aici din lumea noastră, aflat în plin clasic divorț cu copii și proprietăți comune, s-a dus și el, tot în România, anul trecut, să-și ostoiască setea de Țărăncuța lui Grigorescu, Pleșu și Patapievici prin terasele de la Centrul Vechi al Bucureștiului. Nu înainte însă de a-și pregăti intrarea: mai exact, de a trimite buchete virtuale unei mult-prea distinse, inteligente, cunoscute, populare personalități feminine din viața de vorbe și povești, și așa colorată, a Capitalei.

Este încă greu de înțeles cum de renumita personalitate a căzut în mrejele co-etnicului nostru, cert este că petrișorul în cauză a servit galant din bunătățile spiritual locale și nu numai.

Foto: allaboutbirds.com

Așa arată un pelican. Foto: allaboutbirds.com

Într-atât, încât distinsa și multicunoscuta personalitate feminină a rămas grea, în sensul de gravidă. Ocazie cu care distinsa i-a împărtășit petrișorului (observați, sper, tratamentul de substantiv comun al numelor eroilor mei) miracolul vieții care purcedea voios spre a vedea soarele, cam în nouă luni.

La auzul veștii, petrișorul s-a blocat, s-a enervat rău, a țipat în românește la ea, a făcut-o în toate felurile, s-a stropșit și la biata țară cu această ocazie, că tot juca în deplasare și n-a știut cum să împacheteze mai iute, să vină înapoi în beleaua pe care o lăsase aici, printre noi.

Aici, alte tangouri, încă-soția reușind să strunească, într-un final, pornirile de armăsar pus pe schimbat totul- deodată, ale încă-soțului petrișor și i-a dat câteva cisterne de Like-uri, până ce e el a cedat și a dat Share din leafa lunară, denumit prozaic pensie alimentară.

Povestea s-a încheiat cu lacrimi, nervi, acuze și o inexplicabilă lipsă de cavalerism a petrișorului cât p-aci să fie tată la București. Măi, nu e primul caz în care aflu că domnii noștri se comportă ori iresponsabil, ori mitocan, când se duc singuri-singurei prin țară și cred ei că nu-i află nimeni… Chiar așa de nătărăi să fie, mă-ntreb…la naiba, trăim cu toții la un click distanță, știrile circulă iar legendele anilor 90 când urmele se pierdeau prin nurii câte unei compatrioate mai sufletiste, s-au cam dus…sper să știe și ei, așa, ca chestie. Mneah, social acceptabil, până la un punct însă, rămâne flirtul, că ne place sau nu. Ce fac ai noștri domni, cum reușesc ei să faca varză familiile care le poartă, nu-i așa, numele, și să le lase în bătaia vântului p-aici, în speranța că cineva din România va surâde gingaș și nu-și va pune întrebări? O superbă naivitate, zic eu. Româncele potențiale mirese au viteză cu mult mai mare la net, să nu uităm acest aspect. De unde și așteptările pe măsură. Nu le subestimați, dragilor.

Destule povești și azi. E weekend.

teniții mei Converse. Dacă nu știți ce mare scofală e cu ei, întrebați copiii. Ei știu.

Aceștia sunt tenișii mei Converse. Albaștri și negri. Ăia negri au șireturi de chichi, că au elastic pe interior. Dacă nu știți ce mare scofală e cu ei, întrebați copiii. Ei știu.

Azi am avut noroc cu carul. Am găsit teniși Converse și mi-am luat două perechi.

Două.

Vânzătoarea, transpirată de căutat în depozit, a ieșit triumfătoare cu două perechi mărimea 8. Le-am luat pe amândouă și am avut satisfacția aia idioată de pe vremea de tristă amintire când, pe sub mână, făceam rost de pantofi Guban dintr-ăia bine lucrați, refuzați la export zice-se.

Selfie, azi, în poza de generic. Într-o zi o să vă spun și despre viața mea, fiindcă și ea face parte din poveste. Și știu că vreți să știți, pentru că vă plac poveștile.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *