Balul AREC de vineri seara – Etichetă, satin, tafta, perle și diamante
6 noiembrie 2016
Apoi îmi trag un glonţ în nume (Daniel Dăian)
10 noiembrie 2016
Show all

Serbările Mariei- povești, magie, multă fantezie

Eu cred că Ana-Maria Scordescu este ghidată în viaţă de o busolă extraterestră, că prea nu seamănă cu a niciunuia dintre noi, zău. Ea trăieşte la cote atât de vibrante, de vii, de colorate şi de nuanţate încât, ca să înţelegi Serbările Mariei trebuie să o cunoşti, mai întâi pe ea, să-i înţelegi poveştile şi felul atât de original de a naviga propria ei viaţă.

Ana-Maria Scordescu. O cunoști- ai câștigat.

Apoi, cu modestie, să tragi un scaun sub şezut şi s-aştepţi ca, acolo, la Serbarea Mariei ceva să se întâmple, ceva care să te aducă-n ghemul colectiv şi pe tine, cumva.  Și chiar așa se intâmplă.

Maria nu-şi face reclamă destulă pentru cât de neobişnuit , de surprinzător se petrec happening-urile ei.

Te aştepţi ca la un banquet hall să se împletească muzica şi dansul, în clinchet de pahare de cristal, râsete vesele, zbănţuială şi după aia, în miez de noapte, toată lumea ia drumul către acasă.

Ei bine, la Serbările Mariei e un pic mai neobişnuit şi am să spun mai jos de ce.

Audienţa de sâmbătă seara a fost, în majoritatea ei covârşitoare, necunoscută mie. Cunosc, zic eu, câteva sute bune de români din GTA, însă de data asta am fost descoperită. Dacă am întâlnit câteva figuri, cât de cât cunoscute…

Cei întâlniți la Fantezii de Toamnă, sâmbătă seara sunt, în majoritatea lor,  conaţionali ajunşi în Canada cu 25- 30 de ani în urmă, vorbind în româneşte mai cântat, cu un uşor accent. Elegante pălării şi bine croite pardesie, eşarfe din mătase în legănare, toate purtând amprenta bunului simţ împletit cu bunul gust. Altceva decât eu știu și cunosc…unde au fost oamenii aceștia până acum, mă întreb, cum de nu ne-am intersectat.

Ei sunt imigraţia dinaintea imigraţiei anilor ‘90, sunt avangarda plutonului postrevoluţionar blindat cu diplome. Cei mai mulţi dintre ei au sosit în peripluri doldora de aventuri. Nu ca mine, pe Pearson, cu pachet de Welcome.

Mă uit la Ei și mă gândesc la Noi, cei de peste zece- cincisprezece ani. Foarte interesant.

M-a pufnit râsul, absolut pe bune, când, în câteva rânduri am fost întrebată dacă vin des în Canada. Ori, cumva de-abia am sosit în Canada. Arătam probabil,cu gesturile și cuvintele mele, drept cea mai nou-venită româncă dintre toţi. Și am și eu vreo nouășpe ani în iarna asta.

(Încă număr anii de când am ajuns în Canada, constat. Nouăsprezece)

Drum Lung scrie pe mine

Le-am vorbit despre Foaia de Drum Lung- De la Mine La Toronto şi mai ales despre faptul că aştept că şi ei să se regăsească în suita de introspecţii pe care cărticica torontoniană o revarsă peste cei ce o parcurg. Asta dacă nu li se pune, când  și când, nodul în gât, de la emoţie, nomal! (Spun cei ce au citit.)

Am vorbit despre buna, scumpa prietenă din România, scriitoarea Corina Ozon, o româncă de un umor la concurenţă cu cel al lui Caragiale, în Trilogia Amanţilor şi care, în Până Când Mă Voi Vindeca De Tine (penultimul volum publicat în ţară) răsuceşte un surprinzător de meşteşugit bisturiu în sufletele noastre.

Corina Ozon. Scrie. Și scrie atât de bine!

De altfel, cărţile Corinei Ozon se constituie în best sellers şi mă bucur că am avut câteva exemplare  cu mine, pentru audienţa de sâmbătă seara.

Westmount Event Centre din Vaughan (nord de Toronto) este o locaţie elegantă, la standarde.

Și cum orice rai are cel puțin un măr, invitaţii Mariei au început să apară cu mult după ora anunţată.

Iaca, o chestie relativ explicabilă ținând cont de distanţe, de eventuale blocaje de trafic şi, mai ales, de încetăţenitul românesc obicei că nu-i de bon ton să ajungi primul la petreceri, ca țăranii, vorba mătușii Simonei, știe ea care.

S-a înserat și parcarea s-a umplut. Câteva locuri, ici şi colo.

Muzica de intro, alături de şoaptele româneşti cu elegantă intonaţie engleză, cum spuneam, m-a transpus într-o altă lume, iar despre asta chiar vreau să vă vorbesc. Playlist-ul de fundal, în aşteptarea invitaţilor mi-a adus de-a valma, în memorie muzica României Bune, cea a anilor de comfort  ‘70 şi începutul anilor’ 80, o muzică amintind de Mihaela Mihai, Margareta Pâslaru, Dan Spătaru. Stare de bine ce m-a trimis cu gândul la copilăria mea petrecută, verile, alături de părinţi şi fratele meu, invariabil, la mare: Eforie, Mamaia, Neptun, Olimp, Aurora, Saturn (cu cea mai bună plajă la vremea aceea, dacă ţin minte). Acolo, pe terase, cu o limonadă dinainte, ascultam muzică bâțâindu-mă pe scaun şi urmărindu-mi părinţii cum dansează… Acolo ascultam muzica asta.

Ce stare…

Mă uit la cei din jur. Câţi, oare dintre cei de aici, avem amintiri redeşteptate la auzul acestor piese, mă întreb şi conchid că destui. Mi-au revenit, vivide, amintirile litoralului românesc al anilor 70, litoralului acela nou, cu toate hotelurile abia construite, mirosind încă a var proaspăt. Minunată, boemă nostalgie.

Gilmaro și Alex Pascu, entertaineri de ținută, cum era de așteptat.

Revin la poveştile Mariei. Sâmbătă seara, ei bine, au fost prezente ursitoarele Teatrului de Păpuși Libelula (https://www.facebook.com/teatrul.libelula). În vraja sunetelor, în ceaţa apărută nu știu de unde,  ursitoarele Aurora, Alcesta și Celesta şi-au învârtit rochiile, eşarfele lungi şi vaporoase, au încântat, în cuvinte meşteşugite, au tălmăcit cărări de-ale viitorului, au stropit cu apă vie cărările prezentului şi au uns cu mir norocul fetelor şi al flăcăilor, cătând, încă, spre stele lor.

Felicitări Maria, frumoase întâmplări pui la cale. O seară- surpriză, cu o dinamică atât de neobişnuită, pentru standardele noastre de întâlniri, încât abia astept să văd ce o să rezerve Revelionul 2017.

Sau, în fine, stelele.

 

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *