Ți-a trimis și ție scrisoare?
12 ianuarie 2018
11 martie 2018
Show all

Șoferii de cursă lungă și Drumul- iubirea lor, silnică, pe viață

Am cunoscut, pentru trei săptămâni, viața transportatorilor rutieri nord-americani, în turul romantic și de forță, Roată- America toată. O călătorie care a însumat circa 12,000 de kilometri, cinci provincii canadiene, doisprezece state americane, trei fuse orare și variații de temperatură de peste 60 de grade. Experiența se scrie încet, impresiile au fost marcante, încă în așezare odată cu revenirea mea la viața obișnuită.

**

Șoferii de cursă lungă sunt oamenii pe care viața îi trăznește, în creștete, cu cele mai promițătoare și spectaculoase răsărituri și cu cele mai senzuale, romantice apusuri. Sunt singurii dintre noi cărora li se revelă, la fiecare milă parcursă, un alt peisaj. Niciunuia dintre noi, în viața cotidiană, nu ni se întâmplă așa ceva.

Sunt cei care-și leagă speranțele de vârfurile munților și tandrețea atingerii reale, de strălucirea vreunui mal de mare. Sunt oamenii cu inimile permanent supuse la electroșocurile naturii, ocazional, la cele ale vieții. Pentru că viața lor se petrece, totdeauna, dincolo de parbriz.

Ei nu sunt cei pe care-i vedem. Ei sunt altceva.

Trăiesc îmbătați de frumuseți și de inedit, își fură dopamina de pe drum și, vai, timpul nu-i iartă. Timpul lor de lucru înghite timpul lor de trăit, cu o foame pantagruelică. Parcurg mii de kilometri, adesea pe aceleași trasee, de fiecare dată așteptând și sperând, într-ascuns, că ceva îi va scutura, pe drum, de umeri. Odisei moderni, cu ritm mitologic de viață.

Se refugiază, cu ochelarii lor de soare pe ochi, în tăcere și introspecție. Apoi în meditație. Devin filosofii, ardenții susținători ai începuturilor societăților primordiale, ai naturii descleștate de timp. Timpul le este tovarăș, timpul le devine adversar, la drum. Ei au o relație specială cu timpul, cu drumul, cu sinele.

Când și meditația se încheie, fiindcă îi apucă oboseala, rămân cu ochii deschiși, în gol, ațintiți pe asfaltul gri și nu mai știi dacă mai gândesc la ceva sau au dat în catharsis: ajung de conduc, într-o tăcere încordată cât totă ființa lor, sută de kilometri după sută de kilometri, mânuind monștrii de zeci de mii de tone, încărcați până la ultima linie.

Adesea, pe drum, se trezesc din reveriile diurne, tulburați de câte un apel telefonic, la capătul căruia, un altul, asemenea lui, cu ochelarii de soare pe ochi, își deșurubează, în vorbe zgârcite, ultimele planuri. Cu voci egale, de parcă tocmai încheiaseră conversația cu minute în urmă, deși poate nu s-au auzit de zile, doi șoferi de truck, în fapt, întăresc pactul nevăzut, solid, de profesie. Un fel de: hai că nu ești singur, nu sunt singur, deși șoselele în jurul nostru sunt pustii, doar cu de-ăștia de-alde noi…

Adesea ei vorbesc de pe fuse orare diferite și prinzi conversația în jargon, ca între piloții de transatlantice, ceva de felul: tu pe unde ești, eu acum fac Oregon- Indiana, luni plec Texas, etc. Rețeaua de comunicare a șoferilor de cursă lungă, acum ajutată de căști sau de bluetooth-uri, este capcana dintâi în ruperea lor, iremediabilă , de lumea de unde vin.

Ei consfințesc existența unei lumi paralele, semi-libere, semi- reale.

Șoferii de cursă lungă își încep profesia, entuziaști, cu gândul la locurile de văzut, la oamenii de cunoscut, la aventurile ce urmează să li se aștearnă dinainte. Oboseala kilometrilor fără de număr, zi după zi, îi aduce, în câțiva ani, la limita suportabilității. Ar lăsa și volan și tot și, își înghit nodul din gât văzând cum familii de prieteni ori prieteni din copilărie se adună împreună la evenimente, în timp ce ei dorm în cuștile truck-urilor, cu săptămânile. Cu lunile, cu anii.

Le e dor. Drumul îi doare. Îi imbată, după care îi doare.

Nu mai pot da înapoi: ori au truck-uri în finanțare, la care mai au de plătit cu anii, ori, chiar dacă nu au rate la truck, nu se mai simt bine în lumea domestică a cuibului, pentru mai mult de câteva zile. Se uită pe geam, frecvent.

Le-a venit timpul să plece.

Ei se modifică: roțile le sunt ceas, muzica la radio- voci ale familiei, motorul torcând- cuib și bucătărie, parbrizul- televizor și zbor de vrăbii, deopotrivă.

Cu timpul, ei vorbesc tot mai puțin.

Dacă cunoști un truck driver de cursă lungă vei realiza că el are fitilul scurt, că adesea devine peste noapte revouționar, avântat, radical și, fiind deja depărtat de cele sociale cotidiene, caută rezolvări ciudate la chestiuni domestice. El s-a dezvățat de societate și nu știu câți au, în fapt, onestitatea să recunoască acest lucru. O categorie de profesioniști, cu aparență jovială, traversează una dintre cele mai dificile încercări profesionale din câte există: cunosc izolarea, respiră claustrarea, s-au învățat cu mișcătoarele pământuri de sub roți și le fac vinovate de tumorile de comunicare crescute în rândul familiilor lor.

Copiii lor poartă haine americane și au fotografiile taților pe ecranul telefonului. Soțiile lor se dau cu parfumuri scumpe, de duty-free, socrii constată că ei nu-s niciodată acasă când e de reparat o țeavă, părinții lor pun mâinile la gură și oftează, rugându-se ca fii ori fiicele lor să se întoarcă sănătoși, din curse.

Doar ei, șoferii de cursă lungă, în molcoama lor obișnuință cu drumul, nu realizează cum se rup, cu fiecare călătorie lungă, tot mai mult, de ceea ce și-au dorit de la viață: continuu tânjesc după un loc sigur, cald, primitor, o ancoră la sosirea din larg. Și, cu fiecare sosire acasă, în portul lor adică, privirile le sunt tot mai albe, vorbele tot mai puține, nerăbdarea de a pleca iar- tot mai mare. Părerea le devine mai evazivă, deciziile materiale- tot mai costisitoare, dorind parcă să-și spargă avutul într-un foc de artificii alimentat de pasiuni sau de inexplicabile dorințe din copilărie.

Șoferii de cursă lungă sunt o specie paralelă, similară soldaților purtați în marșuri moderne de pradă.

Ei se închid în ei. De la repetitivitatea muncii lor, ajung să nu mai știe unde sunt, pe hartă. Ei sunt Undeva. Și asta, nu o dată.

Conduc camioanelele, ghidați de vocea feminină a câte unui gps, mai nou cu log-book-ul activ în orice clipă, aparat ce le înregistrează de la pulsul inimii, până la bătaia săgeții privirii și foșnitul roții pe asfalt.

Adesea nu le sună telefonul, cu zilele.  În cuștile lor dormitor și loc de muncă deopotrivă, ei sunt deținuții drumurilor moderne. Ei nu vor dezerta pentru că, la fiecare an petrecut în cursă lungă, se depărtează tot mai mult de ceea ce și-au dorit: o viață normală.

Șoferii de cursă lungă își trăiesc viața în genți de fâș. Seara, camioanele se aliniază ca rățuștele la culcare, parcate exemplar, truck după truck, să aibă cu toții loc.

Sunt, afară, acolo, parcări uriașe, special amenajate pentru ei, parcări despre care noi, ceilalți, aproape că nu știm nimic. Acolo, în parcări, alimentează și dorm în paturile supraetajate, la un metru și ceva distanță de volanul care le aduce permanent aminte că incinta le este casă, dormitor și loc de muncă. În parcări, frugal, șoferii de cursă lungă ajung să vorbească între ei, acolo mai află una-alta, acolo își urează unii-altora Drumuri Bune. Apoi pleacă fiecare întreaba lui.

Din urmă, zorile îi mână la drum. Îi mână dorul de ducă. De aventură. Banii. Ori nevoia de a uita ceva lăsat în urmă.

Ei pornesc, la fel ca și ieri, la fel cum va fi și mâine, în înconjurul lumii lor, căutând fericiri în conturile din bancă și alinarea, adesea în Fata Morgana pescuită pe internet. Ia vedeți, câți șoferi de truck aveți printre prietenii pe facebook? Este singura lor formă de socializare, nu le refuzați invitațiile.

Viața unui șofer de truck se mută, treptat, din real în virtual și cam acolo rămâne. Șoferul de truck împresionează cu imagini ale locurilor văzute, postate public. Și asta ne tulbură pe noi, ceilalți: iluzia de libertate în High Definition, acolo, la un click distanță. Dincolo de ecran, prietena de facebook a unui șofer de truck l-ar momi cu cu promisiunea unei supe cu găluști. Nu cafea, cafea își pot face și singuri. O supă cu găluști momește orice truck driver sătul de junk. Ei sunt împreună când și când, atunci când el debarcă pe uscat, călcând crăcănat ca un marinar, în timp ce mașinăria își cere și ea dreptul la o reparație de două zile.

Cam pe fiecare șofer de cursă lungă îl doare spatele, de la statul inimaginabil de lung pe scaunul mașinilor. Personalitățile lor se schimbă, ei devin, cu anii, un amestec de timiditate, de blocaj, abandon și lipsă de empatie. Își  ascultă muzica din tinerețea timpurie și visează la prințese care să fie răvășite și impresionate în fața abilităților lor.

În urma lor, viața își urmează cursul. În fața lor, drumul, cu sutele lui de mii de camioane de cursă lungă ale Americii de Nord.

Ps- faceți loc camioanelor, pe șosele, lăsați-i să se ducă fiindcă îi mână  ceasul și appointment-urile. Faceți-le semn cu farurile, că pot intra în fața voastră. Ei vă vor răspunde cu un clipit scurt al luminilor de avarie. Semn de solidaritate și respect pentru ceea ce ei fac, pentru noi toți.

 

Ti-a placut articolul?

1 Comment

  1. Nomadul spune:

    Un articol minunat! L-am citit pe indelete si m-am identificat cu fiecare lucru in parte. Mi-a placut mai ales abordarea artistica, metaforica a activitatii noastre. Ai reusit foarte bine sa simti esenta firii unui sofer de cursa lunga. Eu sunt unul dintre ei, dar o fac in Europa insa cred ca asta nu conteaza prea mult, mindset-ul, emotiile, trairile sunt aceleasi indiferent de continent. Multi fac meseria asta in ziua de azi doar pentru bani, si e ok, nu-i condamn….dar ma gandesc ce greu trebuie sa le fie. Eu o fac din pasiune, as fi putut face multe altele, dar am ales asta pentru ca asta mi-am dorit si asta am visat, si nu regret nicio secunda. Soferia e un stil de viata, nu doar un job, trebuie sa fii un haiduc, pregatit sa infrunti orice, suntem pusi de multe ori in situatii grele si trecem peste ele, iar asta ne da un sentiment de putere, de libertate. De multe ori cand ma vad spalandu-ma pe dinti grabit dimineata in oglinda retrovizoare, sau luand pranzul pe banca din parcare ma gandesc ca viata mea e ca si cum as fi tot timpul la camping :)) uneori ma intristeaza, dar de cele mai multe ori ma face fericit. Viata asta a noastra, care e tot timpul cu bagajele pregatite de plecare devine chiar o dependenta de care cu greu poti scapa. Ultimele sute de km inainte sa ajung acasa simt ca se strange cabina pe mine si nu mai pot respira si suporta sa mai tin volanul in mana dupa 6,7,8 saptamani petrecute prin Europa, dar dupa vreo 2 saptamani de concediu acasa parca nu mai am stare si cand ma urc in cabina sa plec parca prind aripi. E un dute-vino continuu in care pendulam, pentru unii e foarte greu, dar pentru altii e singurul mod de a trai. Ma bucur sa vad ca cineva se intereseaza de meseria noastra si de ce presupune viata noastra, de obicei nu prea ne baga nimeni in seama desi suntem o parte foarte importanta a economiei. Suntem tot timpul vizibili dar nu ne vede nimeni, suntem piesele de mobilier ale soselelor, toti sunt obisnuiti sa ne vada, insa oamenii vad doar camioanele, putini se gandesc ca in spatele volanului e un om, care are creier si suflet, deci ganduri si emotii. Nu suntem singuri, tot timpul suntem inconjurati de ceilalti participanti la trafic, putinele momente cand suntem doar noi camionagii pe sosele sunt de obicei de sarbatori, cand autostrazile sunt goale, toti sunt la casele lor, cu familiile lor, iar noi alergam ca bezmeticii dintr-un colt in altul al tarilor ca in 26 Decembrie sau in 2 Ianuarie oamenii sa gaseasca rafturile tot pline de marfuri proaspete. Sa fim sinceri….nu o facem doar pentru oameni, o facem pentru ca asta ne e meseria, suntem platiti pentru asta dar totusi e un sacrificiu. Ma intreb cum ar arata autostrazile si sosele daca o saptmana nu ar circula niciun camion, daca piesele de mobilier ale soselelor ar disparea….ar fi ca o casa nemobilata nu? Poate s-ar circula mai fluid sunt de acord, dar in acelasi timp ar exista pierderi de miliarde de euro/dolari si in cele din urma una dupa alta industriile ar intra in colaps. Eu personal nu cer respectul nimanui pentru asta,(cum multi alti soferi o fac) nu simt ca cineva imi datoreaza ceva, dar nici nu simt ca meseria mea e mai prejos decat alta cum considera multi. #proudtobeatrucker

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *