Sonata Lunii

0
956

Se gâdilă și chicotește, ridică din sprânceană, face gropițe-n obraji, mustăcește, umflă obrajii bucălați și aur îmi varsă din palmele grăsuțe. Face ochii mari, dă din cap că nu, că s-aștept că nu e gata, pun mâinile-n șolduri și mă uit la ea: tu-ți bați joc de mine.

Își mușcă buzele, lasă pleoapele, strange ochii închiși , tresare-ntr-un zâmbet, îmi prinde mintea și mă-nalță. Pace apoi, o aștept să spună și ea tace, tace și se uită-ncolo. Mă-nvârt în jurul meu, cu brațele deschise. În curte, iarba șade-ntr-un cot și numără de-a-ndăratelea, trei, doi, unu, ești în Direct.

M-am trezit din somn un lac de apă. Am visat cum îmi murisei în braţe. Plângeam despletită, fără de voce, deasupra capului tău sprijinit în poala mea. Hainele, pielea, restul trupului tău erau roşii, hainele ţi-erau roşii şi sfârtecate.

Te-am mângâiat pe faţă, ţi-am închis ochii cu mâinile mele, te-am strâns, aşa, dormind cum plecasei deja, la piept şi am plâns până ce timpul mi-a prefăcut pletele în nisip. Atât de mult timp am jelit. Număr în surdină 2.700 de ani, 3.500 să fie sau chiar 4.000 de ani.

De atunci te ştiu. Te văz măsliniu, văz sudoarea cafenie a pielii tale cum se topește în arămiul calului pe care-l mâni. Ce s-a întâmplat între timp, în lume, mă-ntreb. 

Sub suflet, acum câteva zile am găsit ascuns încă un bănuţ. E bănuţul sufletelor vechi din mine. Pe el, încrustate în semne neştiute, un chip, un paloş şi-o eşarfă. Bănuţul acesta e greu, e ca de plumb greunat cu plumb. Abia acolo am dat de  tine. Eşti una cu capătul de jos al sufletelor mele.

În dreapta şeii calului tău atârnă plosca, aninată-n patru chingi unsuroase din câine. Burduful de oaie se leagănă, nisipiu şi greu. Pe stânga ţii doi saci vechi cu merinde şi un ţol, să te apere, noaptea, de frigul stepei.

Luna-mi spune că sunt mama  tuturor mamelor tale. Eu îţi sunt mama. Îmi frământ mâinile şi nu ştiu cum să-ţi spun. Asta simt. Şi nu altceva. 

Erai sortit să renaşti, să te-ntremezi, să zbori în lume. Iar acum, ştiu, am să te văd din nou murindu-mi în braţe. Ca de-atâtea ori. Acum îmi explic toate lacrimile, absolut toate lacrimile, nesfârşitele lacrimi ce m-au inundat, de când te-am mângîiat pentru prima oară pe creștet. Sunt cununa plânsurilor mele, din  vremuri înșirate pe gard, ca foile de tutun.

Am puterea să te opresc, să-ţi sucesc un pic ceasul destinului şi, cu amândouă braţele să ţin porţile vremii tale-n loc. N-o fac. Pentru că, aşa, cu fiecare secundă, te-ndrepți către următorul tău botez în roşu.

Ţi-am pus capul pe o piatră, un bolovan mai neted şi mă uit la tine.Mușc din colțul basmalei. Adun pietricele multe, mici, cu grijă, împrejurul tău. Una, două, douășnouă, o mie de pietre mici, cafenii şi albicioase conjoară ultima ta odihnă. Pietre, multe pietre, împrăştiate de o explozie mai degrabă decât căzute de pe munte.

N-am cruce. Am pumnal. Nu dovedesc să te-mprejur cu bolovani mari, că eu mi-s grea, port un prunc de-al minţii. Fusei prinsă-n chingi, în fapt de seară, de-un nepot de-al vântului şi frate de-al valului. De-abia mă mişc, va să vie sorocul, ca mâine.

Aşa că adun împrejuru-ţi pietricele mici, cum pot şi eu. Aşa gândesc, să te feresc de ulii ce-aşteaptă, la paşi depărtare, cu aripile strânse şi ochii- ţintă la tine. Cânt sacadat, bocesc mai exact.

În zori plec spre birou şi, printre discurile din maşină, dau de unul c-o dantelă albă aplicată, un desen.  Zic, ia s-ascultăm Cher. Unde nu începe tânguitul Acela ştiut, de-am tresărit în trafic, ce e asta, ce e asta…Era altceva, nu era Cher, n-am ascultat discul ăsta în viaţa mea, nu ştiu al cui e, nu știu cum a ajuns la mine.

Mi-a venit chipul tău în minte, acela, de acum patru mii de ani, cu tenul măsliniu. Cum ajung la birou iau cd-ul și merg la cei de la IT să mi-l copie, să-l pun pe usb. Băiatul încearcă şi se lasă păgubaş, nu putea fi copiat. Este un lanţ de sunete, un lanţ de jar şi praf, de tânguire veche, cu ecou, de la un cap la altul (am aflat și piesa, între timp: asculta aici). Realizez că n-am la ce asculta un cd acasă, laptopul cel nou n-are slot pentru cd.

La pauză fug şi-mi cumpăr aparat un Sony cu cd player. Încă îl am în maşină, îl desfac în seara asta.

Vocea ta, vorbind de-un cal olog şi-o haită de lupi care dă să te-ncercuie. Şi nu mai ştiu bine dacă atunci, aşa cum te-am visat azi noapte, de săgeata ai fost străpus sau de lupi ai fost sfârtecat. Tac.

După care am să aştept să se facă noapte, să dorm, să nu mai ştiu ce-am visat şi ce-am trăit. Cânt șoptit și realizez că sunt mama tuturor mamelor  tale şi c-am să te-ngrijesc după puterile mele.

N-am apucat a-ţi spune, pruncul de-atunci din mine, s-a născut. A fost dolofan şi sănătos.

El e fie-miu de azi.

Sau, tu.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentApoi îmi trag un glonţ în nume (Daniel Dăian)
Articolul următorCealaltă lume
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here