România- intensitate, melodicitate, emoție și suspans
25 iulie 2016
România- Tata, biker
27 iulie 2016
Show all

Romania- Starea de N-ai ce-i face

Ploaia și supărările se țin aproape de pământ, gândesc și mi-e crâncen dor de-o ploaie. Sunt în România într-un cuptor de Bărăgan, lucrător în trei schimburi.

Drumul românesc mi se-nșiră lunguieț, precum mai toate satele românești, prelinse ca uleiul în văile râurilor. Văzând din aer forma de șopârlă a unei așezări, poți să pui pariu că tocmai ai dat peste încă o vatră cu suflare ai cărei locuitori sunt înciudați, în devălmășie, unii contra altora. Doar așezările săsești pe care le-am văzut de sus, survolând patria, în drumul meu spre București mai poartă urmele piețelor centrale și semicercurile de străzi plecând radial către periferie, o ierarhie sănătoasă, verificată și străveche ce gratifica doar pe cei mai volnici cu dreptul de-a ședea acolo unde bătea inima obștii. Și cine știe ce spun, va înțelege.

Vibrează geamurile turnului din oțel cu ferestre fumurii, în care m-am ascuns. Vorbesc, cercetez, încerc parfumuri. Sticla fiecărui ochi de geam al turnului meu vibrează intens, foaie-ntr-o furtună vânătă de vară, rapidă ca o aripă de colibri. Nu mi-a rămas petec de piele care să nu simtă furnicăturile emoției vieții, aici, în România.

Doza de adrenalină nu se termină, ea-mi picură în vene, zi și noapte.

Beau cafea și apă minerală, scriu de parcă m-aș preumbla prin podgorii.

Oamenii vorbesc neobosit, despre alți oameni. Ei se vorbesc cu poftă, cu resentimente, cu patimă și cu resemnarea lui n-ai ce-i face. Oamenii aici au dezvoltat adicții grele, unii față de alții. Ei mor, atunci când nu se au.

Sentimentul de n-ai ce-i face trece nestingherit de la o generație la alta. La fel, frumusețea. Sunt frumoși, visători, dinamici în direcția vântului, cu poftă de viață, expandând cultura lui Acum.

În România, părinții, nu, nu sunt niciodată acasă.

Respir o perenitate sublimă, năucă și aleatoare. Mă dau continuu în leagăn, răsucesc lanțurile lungi și le las să-și deșerte, la un timp anume, dezlegarea, în timp ce mă-nvârt năucitor, cu bretonul în jos, urmărind vârful sandalelor. Aud ce ei șoptesc, mă topesc de căldură.

Astăzi am văzut Timpul.

Casa bunicilor mei din Ianca, o gospodărie înfloritoare vreme de zeci de ani, astăzi chiar că nu mi-a mai răspuns.

turn9

Am pășit în locuri altă dată animate de voci, de râsete, de foială pe poarta veșnic scârțâind. Am pășit în împărăția prefăcută în țărână din basmul cu Tinerețe Fără Bătrânețe.

Ierburile, praful, crengile, moartea și viața- mână în mână înghit, pe muțește, casa bunicilor mei. Casa însăși pare mai scundă ca niciodată.

Mi-a ars timpul o palmă de mi-au țiuit urechile. Să înțeleg că sunt dată firii, dată ca să Fiu și nu să Am. Că uite ce se-ntâmplă cu tot și cu toate dimprejurul meu. Acum măcar, aici- sub ochii mei, în viața mea, înțeleg măcar acum cum vine treaba??

Că toate se prefac în colb, colb ce-și face siesta-n marginea uliței, înainte de a lua magicul drum al spațiului și a se pierde cine știe unde, înțeleg măcar? Să casc ochii și mai bine să văd, poate așa înțeleg. Văd și sunt lovită-n creștet. Sunt mută.

Eu am lăsat o casă albă și magică, la Toronto. Mă gândesc acum la ea, cu un nod în coșul pieptului. Mă întreb de ce am o casă la Toronto, o casă ce are , cu un strop de șansă, putința de a atinge bătrânețea și a se cocârja precum casa bunicilor mei din Ianca. Doamne, de ce țin cu dinții de o casă, ce iluzie îmi hrănesc, ce spaime îmi potolesc, ce vanitate îmi servesc.

Clipesc și pot, cu puterea imaginației să-mi închipui propria casă, la o clipire distanță, îngropată în vegetație, precum templele de la Angkor.

Trag aer în piept și ard să dau o tură cu bicicleta. Nu pot, e mult.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *