Libertatea n-are de-a face cu fericirea (un text pentru dragi prieteni reali)
11 martie 2017
Casa nu se odihnește pe pământ, ci pe umerii unei femei (semnat Simona Alexandrescu Oprița)
17 martie 2017
Show all

Suntem scumpi şi ne vindem bine

Meditezi zgribulit la nemurirea sufletului, seara, într-o benzinărie. Ridici mânerul pompei de 87, vezi că furtunu-i răsucit prost dar nu-l mai îndrepţi, că ai deja mâna îngheţată. Citeşti  toate etichetele şi ochii tăi de inginer, brusc, lucesc:  vezi tastele din oţel, lustruite și te prinzi care-s cele mai folosite cifre dintr-un password. Revelația asta se petrece în minutele cât alimentezi.

Ai plecat- ai uitat. La final, invariabil apeşi opţiunea Print Receipt, de parcă ţi-ar trebui bonul.

Îl mototoleşti şi hârtia nu-ţi pleacă din portieră până la calende. Sau la curățenia de primăvară.

Surpriză, nu eşti singurul. Nu eşti singurul.

**

Mai nou, mănânci tot mai verde, mai seminţe, mai organic, mai puţin, mai scump şi mai fancy. E ok şi e o explicaţie simplă: te pregăteşti să trăieşti mai mult şi mai bine. Ţi-e cam aiurea că-ți trec anii, da, şi asta este adevărat. Iar subiectul anilor chiar că nu-l poţi discuta, să nu creadă careva că eşti depresiv ori puţin cu capul. Nu eşti singurul.

**

Călin, colegul meu de muncă intră într-o zi în birou şi ne prinde, pe mine şi pe Cristina, la o cafea pe fugă.

Călin zice: ia gândiţi-va amândouă de ce îi e omului frică de moarte. De ce îi e frică de moarte. Nu cumva are, în subconştient, reziduuri de amintiri din alte  vieţi, nu cumva moartea e chiar o experienţă înfricoşătoare prin care, cândva, a trecut şi pe care tot n-ar mai vrea să o repete?

După care Călin a plecat. Chiar așa a fost, a plecat.

Iar noi două am rămas ochi în ochi şi n-am mai spus nimic. Şi-am băut şi cafeaua în viteză.

Nu eram singurele.

**

Lunea-ți debutează mişcătoare, cam ca podul Golden Gate prins între cutremur şi rafale. Ceva jenează, ceva nu e-n regulă cu tine şi nici cu fulgii sufletului tău. Nope, nu eşti confortabil să vorbeşti despre ce ţi se-ntamplă. Deşi întâmplatele ţie li se întâmplă şi prietenilor tăi, tovarăşi de drum pe aceleaşi coordinate geografice şi temporale, tu tot mai crezi că eşti singurul în aventură. Surpriză, nu eşti singurul.

**

În oglinda din baie dai peste tine: un hibrid euro-nord-american în condiţie relativ bună, cu o expresie destinsă şi o oare’ş’ce distincție căpătată în anii petrecuţi pe alte plaiuri.

În oglindă vezi timpul. Acolo îl vezi. Şi n-ai cui spune gândurile- săgeţi despre cum îngheţaţi, tu şi cu timpul tău, privindu-va fix în ochi.

Nu eşti singurul sau singura. Suntem laolaltă, suntem cu toţii.

Că şi tine, şi ei se definesc drept hibrizii identitari. Şi ei cresc pe patul hidroponic bogat în nutrienţi şi dezvoltat pe baze ştiinţifice, fiindcă societate mi-este peste mână să o numesc. Trăim/ trăiești pe patul hidroponic experimental al secolului al XXI-lea, e liniște, e confort și, da, poate ai fi fost pe undeva prin Europa dacă nu te grăbeai să pleci din țară înainte de Uniunea Europeană.

Cu toţii avem frunze verzi, bogate şi sănătoase. Da, avem peţiol sănătos şi vânos.

Rădăcinile, dacă le observi, ne sunt câteva firişoare anemice, înfipte-ntr-o vată sintetică, udată din belşug și îngrășată la normă. Creștem în hangare, rânduri- rânduri, cu lămpi de sute de wați, fix în creştet.

Suntem scumpi şi ne vindem bine. Mă gândesc şi eu.

Şi auzi rar vorbindu-se în jurul tău despre creşterile personale, verticale. Văd cum mulți își frământă mâinile şi articulează, între două treburi, despre lăţirile lor bidimensionale, orizontale. Rareori careva care să vorbească despre cum creşte. Deşi creşterea celui de-alături este, de departe, cea mai interesantă temă de comunicare între oameni.

Nu sunteţi singurii care ne umplem conversaţiile cu ce facem, nu cu ce simţim sau cu cine devenim. Spunem cu sârguinţă ce facem. De parcă la scara istoriei personale, ziua în curs ar avea vreo relevanţă.

**

Am cunoscut o mână de oameni cu care, totuşi, pot vorbi creşterea. Doar o mână de oameni s-ajungă să împletească cu mine creşterea, evoluţia,  schimbările personale. Şi aflu, în conversaţii de şoaptă, despre Sinele cel veşnic nedumerit, despre Gândul care le-mpinge sângele-n artere, despre Dorinţa ce întinde firişoare de rădăcini, despre Speranţa într-o sinceră mângâiere pe obraz. Aflu despre Dorurile de a strânge mâna cuiva.

O mână de oameni care îşi tranzitează unul-altuia orbitele, pentru câteva clipe cosmice, în cele mai sincere, dezinteresate şi lipsite de presiune a timpului, întâlniri.

Citeşti pe net, crezi în vieţi succesive menite să mântuiască şi eleveze sufletul. În final, te dai bătut, dai shut down la laptop şi crezi tot în ce ştiai.

Nu eşti singurul

Adesea îmi pun căştile pe urechi, să nu-mi bruiez stările şi senzaţiile rămase după asemenea interacţii de excepție.

Atunci fug din oraş.

Sau fug din mine.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *