România- Tata, biker

2
1429

„Voiam motocicletă. Era pe lista mea. Îmi plăcea pe motocicletă. Am strâns banii, nici ușor dar nici greu. 18,500 de lei costa cea mai tare motocicletă atunci și noi aveam la noi, țin minte, vreo 22,000 cu totul. Planul era să mergem la Brăila s-o cumpărăm. Mai aveam ceva în plus, s-avem și de cheltuială.

În anii ’60- ’61 ăștia erau bani dar eu și cu Neluța (maică-mea- n.a.) lucram în Deltă, la o Stațiune de Cercetare Stuficolă și Piscicolă, în pustietate. Și aveam spor de deltă. Câștigam bani buni, mulți bani și nici n-aveam pe ce-i cheltui, că nu era nimic acolo.

Aveam vreo 25 de ani, maică-ta vreo 21, tu nu erai încă (adică eu- n.a.). Luăm noi o geantă de bani cu noi și hai la Brăila să-mi iau motocicletă. Voiam o Java350 Ogar, cea mai bună care se găsea pe piața românească, atunci.

Luăm vaporul de Brăila și cum vaporul făcea vreo zece ore ne-am dus la restaurant, am mâncat ceva și acolo am cunoscut pe unul care avea un picior, dar tot piciorul de sus până jos, în ghips. Avea un picior, uite-atâta! Stătea cu el întins pe-o bancă. L-am întrebat și cică a avut accident de motocicletă. Zece ore ne-a povestit numai grozăvii care se-ntâmplă cu motocicletele pe șosele, cum mori și te calcă mașina, cum îți fârâmi oasele, până ne-a convins: nu vă luați, dom’ le , motocicletă, c-ajungeți ca mine...”

Pe Neluța a lămurit-o prima, Neluța m-a lămurit pe mine și când am ajuns la Brăila, eram amândoi lămuriți: nu, motocicletă.

Și cum tot aveam banii la noi și minte-ioc, am luat primul tren spre București. Ne-am cazat o săptămână la Ambasador, cel mai luxos hotel din București la vremea aceea. O săptămână am  colindat, am fost la terase, la spectacole, la restaurante, muzee, ne-am cumpărat haine, pantofi (avea maică-ta un fix să-și cumpere cât mai mulți pantofi), ne-am plimbat cu caleașca pe Calea Victoriei. Am mai stat o săptămână. Și încă o săptămână. Trei săptămâni la București, fără banii numărați. Am făcut praf 22 de mii.

După trei săptămâni, hai să ne întoarcem la serviciu. Ne-am numărat noi ce mai aveam, mai aveam bani de tren până la Brăila. Am oprit la Brăila și ne-am împrumutat de o sută, de la ai ei, s-ajungem la Maliuc, în deltă, la lucru. Și așa nu mi-am mai luat eu motocicletă…”

Niciun obiect cumpărat, cât ar fi el de scump nu-ți lipește o amintire de creier, ca o călătorie. Bravo lor că și-au trăit intens tinerețea, gândesc. Ce amintiri de 22 de mii, arși în trei săptămâni am eu, așa, la o nebunie…n-am.

Mă uit cu câtă patimă vorbește tata, acum la 81 de ani, despre excursia fără griji, la București. Și despre motociclete. Îmi mușc buzele, îl ascult, nu-i spun ce planuri am, simt adrenalina cum s-a transmis și nu-i spun.

Sunt în România, la șapte fuse orare distanță de casă, cu buzunarele pline de stări și de senzații și nu-i gata!

Când unul are- șapte mănâncă pe lângă el, reflectez, cu soarele în cap.

Povești, mai am.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRomania- Starea de N-ai ce-i face
Articolul următorRomânia- Fapte mari, în gânduri mari
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

2 COMENTARII

  1. atat are si tata dar el si-a luta motocicleta in ’63 si pe mama o durea capul de la vant cand mergeau impreuna.au vandut-o cand m-au avut pe mine si au luta o Skoda lucru mare in ’69 sa ai masina mica…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here