Din copilărie
18 decembrie 2015
Un zâmbet
24 decembrie 2015
Show all

Tehnic, sunt bunică

juju1

Julia, între aritmetică și legile fizicii

Tehnic, sunt bunică de exact optsprezece luni. Am toate simțurile materne vii, îndreptate către mica Julia, la fel  ca și pentru copiii mei. Fără deosebire. Julia vine cu candoarea și cu  gingășia ei în globul de Crăciun închipuit de copiii mei și, da, fără deosebire, o iubesc și mi-aș da necondiționat viața pentru ea.

Tehnic, sunt bunică de fetiță care merge, rupe cuvintele în limba ei, recunoaște obiectele, animalele, duce jucăriile, le aduce, le pune unele intr-altele, le așează-n piramidă, dărâmă construcția după care o ia de la capăt. Are un simț al umorului mai dezvoltat decât i-ar spune-o vârsta. Și o iubesc cu fiecare firișor al ei de păr bălai, o iubesc ca o mamă, fără deosebire.

Da,  tehnic sunt bunică. N-am primit înstructaj de bunică, nu m-am gândit vreodată cum va fi când voi fi bunică, nu i-am cerut maică-mii sfaturi despre cum să mă port ca și bunică.

Cu toate acestea am avut așa, în minte, un soi de scenariu copiat după cele văzute, cu decenii în urmă, în familia mea lărgită: nepoții, copiii și părinții sunt o singură familie, la, la, la…

juju

Generațiile 1 și 3

Ei bune, astăzi, la finele lui 2015, pot să confirm că nu sunt o singură familie, aici, unde trăiesc eu. Sunt familii înrudite, cu vizite anunțate din timp, cu plecat acasă la timp, sunt întâlniri cu porția, pe modelul deja încetățenit, nord-american.

Ce vă spun este doar ca să vă moderați așteptările pentru atunci când veți fi, dacă veți fi, la rândul vostru, bunici: copiii noștri nu imită ce-am făcut noi de când i-am adus pe lume. Nu pregătesc încă o generație ca să aibă cine le-aduce o cană de apă la bătrânețe.

Nu umblă cu traista pe umăr, în fiecare seară, ba la unii din părinți, ba la ceilalți. Nu iau masa de seară la o masă- împrejur, trei generații. Nu cer ajutor, ei își cresc singuri copiii.

Felul acesta independent, modern cică, de creștere a nepoților îmi cam strică echilibrul, mă tulbură. Pe de o parte simt c-ar trebui să mă implic mai mult, să fiu cu mica Julia mai mult. Și mi se spune cu politețe că-mi va veni rândul să-mi văd nepoata, să nu mă impacientez.

Mă uit în urmă: mai e tata, după care eu vin la rând, cam ăsta ar fi orarul plecărilor din gara familiei mele Cu mine va muri, însă, și un fel de-a se crește nepoții. N-am prin casă jucărele, castronele, pantalonași de fetiță. Nu alerg cu căruciorul ici și colo, n-am nici măcar car-seat în mașină.

juju3

Daniel, Diana, Julia- o minunat de curajoasă și tânără familie de copii români, veniți cu părinții în Canada cam la aceeași vârstă, pe la 13 ani și ceva.

Vorbeam de curând cu o familie de bunici (tot români la prima generație, cu nepoțel de vreun an) și mi-au spus același lucru: abia dacă reușim să ne vedem nepotul…

Eu sunt dată peste cap. Toată energia, iubirea, devotamentul pe care le-am activat la nașterea Juliei sunt parcă puse-n conservare. Îmi văd nepoțica cu porția. Îndreptățit, spun părinții pentru că la rândul lor vor să petreacă cât mai mult timp între ei.

Astăzi am fost cu Diana și cu Julia la un indoor playground în Vaughan. Ca să înțelegeți, este un hangar uriaș, cu amenajări de joacă, cu mulți copii, cu părinții pe bănci  urmărindu-i de la distanță cu ochii, un loc de joacă contra cost, la adăpost de vremea capricioasă canadiană.

Ce-am remarcat: nici urmă de bunici. Numai părinți cu copiii lor. Eram singura bunică, în cele câteva zeci de părinți tineri. Și am fost acolo pentru că am insistat eu.

juju2

Julia și-a făcut loc printre copii și s-a jucat neîncetat preț de două ore

Nu mai înțeleg mare lucru: bunicii mai ies cu nepoții sau urmează să îi întâlnească numai la Paște și la Crăciun? Mi-e cam frică de o asemenea perspectivă și, înainte de plecare, cu o Julia amuzată, distrată, jucată și deja obosită, m-am uitat în jur: cu ochii când la copii, când în telefonul lipit de palma dreaptă, părinții secolului XXI din Vaughan, Ontario, nu întorc copiii din drum către bunici ci, mai degrabă îi împing înainte.

Nu știu cât am să am vreme să-i transmit Juliei din cele de transmis într-o familie, nu știu cât va înțelege ea din succesiunea generațiilor, așa, în general.

Deocamdată, sunt o bunică c-o nepoțică de un an și jumătate și cu întreaga lume de bunică dată peste cap. Pun mâinile în șolduri, mă uit în gol pe geam, mă-ntreb și să mor dacă găsesc vreun răspuns.

Mă-ntreb ce va-nțelege Julia din lumea mea, dacă va avea vreodată răbdare să privească și să asculte esența culeasă cu atâta migală de la încă trei generații de dinaintea mea, totul pregătit pentru ea, să absoarbă, să știe cine este, să aibă încredere în ea.

juju4

Un copil cu un mileniu greu, dinainte. Ce-o să-nțeleagă ea, oare din poveștile mele

Mă-ntreb ce va înțelege Julia din poveștile mele.

Mă-ntreb dacă felul acesta de ridicat nepoții și calibrarea orizontului lor doar către viitor nu este chiar cheia succesului stilului de viață continental. Probabil că da.

Care veți fi bunici, pregătiți-vă: asta v-așteaptă. Copiii noștri , fără egoism, fără bravură, își cresc singuri puiii. Nu, nu-i nevoie să le cărați cratița cu sarmale în fiecare duminică, se descurcă și singuri.

Da, ca bunici rostul nostru e altfel decât ne-am imaginat.

Ti-a placut articolul?

2 Comments

  1. Elena spune:

    Sunt mai norocoasa … Bella mea e cel putin peste weekend la noi, copii mari si-au luat casa la o strada de noi . Dupa ce se muta ei de la noi , se vor muta cu noi cei mici (parintii Bellei) de tot . Am decis sa urmam modelul familiei largite … noi ii ajutam cand au nevoie , ei ne vor ajuta cand vom avea nevoie .
    Asa ca Bella este parte din viata noastra aproape zi de zi … nici nu as concepe viata altfel .

    • Mulțumesc pentru comentariu, Elena. da, familia lărgită ajută mult în a reproduce societatea, ne învață navigația lină printre semeni și nu poate fi decât de ajutor fiecărui membru. Cu atât mai mult nepoților. Felicitări!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *