Când ți-am dat un inel

0
556
Întâi te-am zăpăcit cu niște gesturi, doamne ce zăpăcit ai fost atunci când degetele mele ți-au prins clipa în cădere și-am sărutat-o, parc-a fost ieri, îți amintești? Nu cred că mai văzuseși vreodată pe cineva atât de aproape de clipa ta, erai mut, erai pierdut. Între clipele cernute am picurat parfum fin, întru amintire și dezvăț de banal. N-ai respirat. Ai rămas fermecat, te-ai repliat greu. 
Mai țin minte că, într-o zori de weekend, mi-ai trimis un porumbel cu gușa plină de sunetele unei epistole atât de fierbinți, de topeau răsăritul. M-am intimidat, eu nu vorbesc câtuși de puțin limba sunetelor trăirilor tale, mi-a luat vreme să traduc, să-mi pun chimia la loc. Și cu fiecare traducere, așa boantă cum ieșea ea, descopeream mai mult. Mă-nfiora, m-anunța apropiata revoltă a nopților asupra zilelor. Mă chema să țin bine de frâul gândurilor, să zic Nu când, în fapt, m-aș fi descheiat și la ultimul nasture de vorbe. Să nu fac selfies, ca să nu-mi aduc, cumva, aminte.
Cât s-a schimbat culoarea la semafor ți-am strecurat în palmă un inel de-al meu. Ai gândit că probabil mi-a alunecat și mi l-ai dat înapoi, zicându-mi să am grijă altă dată. Să nu se piardă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here