Când m-ai prins cusând nopțile și răsăriturile între ele, tainic, în lumina albastră dintre pernele smotocite, ți-oi fi imaginat c-aș fi fost vreo croitoreasă.
La fel când, în amurg târziu, spălam roșeața asfințitului de păcatele cele revărsate, cu mult săpun de casă, arătam probabil ca o vajnică spălătoreasă.
O precupeață, când vărsam căruța de vorbe colorate, neînflorite, în pragul ușii tale, o dansatoare când plecam spre orizont, legănându-mi faldurile fustei pân la pâmănt.
O cerșetoare, dacă împreunam mâinile să prind sămânța inimii unei păsări colibri, strecurată într-o frază de duh, o cruce când tăceam tăcerile acelea de gheață.
Un munte când câutai drumul, o dună de nisip când așteptai umbra, o fată care cerea atât de mult de la tine că te-aducea la exasperare.
Pentru o clipă, țin minte, ai văzut și prietena, iubita, fetița, companioana ta. Aș fi jurat că ești sincer. A fost exact clipa când, îmbuibat cu răstălmăciri și epitete gata să se reverse, pe malul Niagarei aflându-te, într-un necerut, imbecil echilibru instabil,ascuțimea minții ți-a alunecat, neatent, în apele involburate.
Vanitos din fire, n-ai mai gândit și-ai sărit după ea.
În urma ta, seara, am tras o dungă dreaptă pe răbojul strâmb din stâlpul porții. Ferice de tine, brav, sălbatic spirit ai mai avut, gândeam.
Alții înaintea ta au plecat banal, înecați cu trufie-n foie gras, leșinați de ardoare, loviți în cap de candoare, abandonați la telefon sau, simplu, au murit în alergare.
Ai fi avut o minte numai bună de modelat ulcele pentru panseluțele primăverii.