Trăim Deceniul de Aur al imigrației în Canada

10
3612

Inginerimea română, sosită în Canada în condiţiile aprige de selecţie ale ultimului deceniu al secolului trecut (şi căreia îi aparţin, implicit îmi permit s-o descriu – n.a.), a dat linia melodică unei segregări nefericite în rândul etnicilor români, pentru deceniile ce au urmat. Am vorbit despre asta în materialul Viața Ta (şi continui tema, astăzi, un an mai târziu).

Viața ta

Absolvenţii  de politehnică, entuziasta Rezistenţă anticomunistă sensibilă la chitara lui Paţurcă de la Piaţa Universităţii (şi aici am fost, aha- n.a.), acei frumoşi nebuni ai marilor oraşe românești din anii ‘90 au instilat reluctanţa, stanjeneala colectivă, vis-à-vis de conaţionalii necrescuți cu matematica sub pernă , ori faţă de cei sosiţi în condiţii rămase pe veci nelămurite, înainte de 89.

Fenomenul a avut loc în toate provinciile canadiene de adopţie, simultan. Semn că reluctanța de care vorbesc a fost adusă în bagaje.

Mi-amintesc vestitele discuţii dintre noi, ăștia de nu ni se uscase cerneala pe vizele de rezidenți, în care luam totul la caterincă, ba că roşia n-are gust, că ăştia n-au aia, n-au ailaltă şi noroc cu noi, cei care ştim care-i treaba cu Şcoala de la Păltiniş, cu diagrama Fier-Carbon ori cu tabelul lui Mendeleev, c-am venit să-i civilizăm şi să-i facem oameni. In fapt, câţi dintre noi nu pronunţam singuri, în maşină, cuvinte în franceză ori engleză, ca să ne mai pierdem accentul?

Ce puerili, ce înfocaţi, ce năuci, buimaci şi neştiutori puteam fi. Doamne, proști am mai fost.

Cu mâna pe inimă o spun, acesta nu se doreşte un blam colectiv ci, mai degrabă, îngroparea pe vecie a unui atribut, a unei caracteristici a noastre ca şi grup etnic, cea care, în următoarele două decenii ne-a modelat  traiectoriile sociale. Aşa a fost.

Azi, suntem aici.

Punţile intraetnice înfig, în fine, ceva piloni firavi în solul încă subţire şi nelămurit ce acoperă scutul canadian. Evoluţia agregării se vede in șirul nesfărșit de chefuri, de întâlniri de loisir şi delectare, paranghelii cu sau fără motiv, bairamuri din ce în ce mai multe, mai răspândite, mai sofisticate şi mai preţioase.

Este, înclin să cred analizând profilul nostru demografic  (repartiţia geografică, deceniile petrecute în această țară, numărul  mediu de copii ajunşi la maturitate, cel de nepoţi, stabilitatea economică, starea de sănătate- n.a.), Deceniul de Aur al imigraţiei anilor 90, în Greater Toronto Area, cel puţin. Strălucire, parfum, fineţuri, complimente, priviri senine, întâlniri minunate, suave, necesare, aşteptate. Nu-s ţurţuri de cristal strălucind în candelabrele acestor banquet hall-uri care să estompeze zâmbetele şi sclipirile plenare, calme şi sigure, din ochii acestor fondatori ai imigraţiei române contemporane din Canada. Este Deceniul de Aur, este strălucirea unei generaţii de curajoşi.

De ce este Deceniul de Aur: pentru că urmează intrarea într-o altă etapă de viață în care spațiile largi, natura, solitudinea iau locul zbânțuielilor. Fiindcă asta este legea firii.

Timpul trece. El trece de la un moment monden la altul, de la un joc de lasere la altul. Se vede și în fotografii, vedem și tăcem, cu ochii mari. Yep, așa pățim.

Recent am participat la mai multe discuţii of, of, of, cât de şoptite, despre pensile noastre în Canada: dacă şi cât din experienţă anterioară de muncă ni se recunoaşte, etc,etc. Sper să nu dau cumva date greşite dar, dacă este aşa cum ştiu eu astăzi, toţi anii de muncă din ţară (sau din alte ţări care au asemenea agreement-uri semnate cu Canada) sunt recunoscuţi aici, în baza Acordului de Securitate Socială semnat între Canada și România. Drept urmare, şansa ca să atingem şi să fim plătiţi pentru cei 40 de ani de muncă (și care ne dau dreptul la pensii întregi) pe care i-am atinge în jurul anilor 65 este, practic foarte mare. Implicit, şansele ca să trăim decent din pensii, în Canada, sunt mari. De mare ajutor ne-ar fi feedback-uri ale celor care şi-au depus dosarele de pensionare, cei care deja încasează pensie în Canada şi care ne-ar putea sprijini cu informaţii generale pe noi, toţi cei ce venim din urmă. Asta, ca să nu alergăm câine surd la vânătoare când ne va veni vremea. Mulţumiri anticipate celor ce vor să dea o mână de ajutor întru lămurirea beneficiilor reale ale acestui acord.

Simetrică până la identitate cu stânjeneala de la sosirea cohortelor de politehnişti din anii 90, este, acum, stanjeneala privind pregătirea anilor de după Deceniul de Aur.

Avem ceva case, fonduri mutuale, investiţii ici şi colo, cât s-a putut. Copiii au plecat, sau pleacă curând de acasă. Ce facem: vindem şi ne mutăm la cămine, ne mutăm în Costa Rica, în Florida, în România, în sudul Franţei sau trăim soarta bătrânii italieni care se sting, trişti, fiecare în căsoaia lui din Woodbridge, fiindcă nu se-ndură să plece, să îndure oprobiul lor intracomunitar, ori să  accepte că nu bolile, ci singurătatea îi doboară, în final.

Aşa, ca tema de casă, mă-ntreb ce-o să facem după ce ieşim, în-corpore, la pensie, după ce ne călătorim oriunde am avea noi de călătorit. După ce terminăm  şi cu scuturatul hainelor pe la chefuri, normal.

Ar cam trebui să ne gândim, aşa, mai mulţi, zic şi eu.

Mă-ntreb, ar fi vreo şansă să ne-adunăm la un loc, cumva, sau rămânem împrăştiaţi şi tot mai puţini, fiecare cu câte un bec şi televizorul aprins până seara târziu.

Puţini vor pleca în ţară deși doar punctual ne-am mai adapta pe altundeva, să fim sinceri.

În pluton compact, posibil că vom rămâne aici. Aici la Toronto, ori acolo, ori acolo, în localitatea de unde citeşti chiar tu, acum.

Cum facem mai încolo ca să ne fie tot bine, mă tot gândesc.

Și, iaca, n-am nici eu niciun plan. În schimb, am câteva bairamuri aliniate.

Fiindcă Eu, Acum, Aici.

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentFulgi de aripi de îngeri
Articolul următorPovestea lui Horațiu
Mie legitimația de jurnalist mi-a murit de tânără, acum nouăsprezece ani, adormită fiind de parfumul teilor Cotroceniului, flancată de-o cană cu cafea, mașina de scris și îngropată în manuscrise pentru mai multe gazete deodată. Din 1998 locuiesc la Toronto.

10 COMENTARII

  1. Traiesc in Canada din 99,aveam 55 de ani.AM lucrat 10 ani ca masinist,prelucrat metale,dupa care am intrat in rindul pensionarilor.Pensie dupa munca,CPP,269 lunar.Nu am fost asa fericit nici o perioada din viata mea.Nepoata,16 ani de cite ori cobra din masina cind o duc undeva,la scoala,la sport,la lucru in zilele liber, imi spune,TE IUBESC SI TE PUP,eu ma topesc de dragul ei.Asta cred eu ca-I fericire la 73 de ani.

  2. Magdalena,
    Cred ca privesti gresit problema pensionarii (voila de vezi, incep romaneste, cu o critica. Nu ca bastinasii care iti zic ceva frumos si apoi ajung la fondul problemei ). Sa revin: faci greseala traditionala crezand ca o pensie mai mare (full pension, daca se poate), ar rezolva problemele. Oricat de multa vechime ai avea, daca nu ai alte venituri, pensia nu e relevanta deoarece cu OAS lucrurile se uniformizeaza. Iar daca nu ai alt venit cu exceptia pensiei de stat plus celelalte ajutoare, oricum planurile nu au acoperire financiara.

  3. Am ales Canada relativ tîrziu…toate formalităţile si unele apariţii in curţile judiciare româneşti ne-au adus aici 2004. Nu am ales noi, ne-am privit copiii si nu am văzut un viitor pentru ei. Asa am plecat…am lăsat tarana si dor si o bucăţică de inima in urma. Nu pentru ca era România, doar pentru ca geografic era locul unde aparţineam si unii încă erau sortiţi sa stea legaţi de glie!
    Nu am muncit niciodata in Romania, am navigat, asa m-am curvit si am invatat sa sa ma feresc de curve! Nu sunt vulgar, am doar o gena care nu imi permite sa mint.
    Am fost in America de sud si nord inainte de revolutie, sau , ma rog, ce a fost…acel eveniment…eram in ocean venind de la Lake Charles si ascultam Vocea Americii si Europa Libera, imi amintesc linistea de pe vapor si soaptele la schimbul cartului.
    Am sperat…cativa ani…am continuat sa navig…faceam diferenta dintre locurile pe unde umblam si ceea ce chemam “acasă” si nu era bine! Asa am ajuns in Canada… Nu am cautat sprijinul comunitatii…soaptele venite de acolo erau pline de venin,parca… La schimbarea legii emigratiei, cand au realizat ca sunt prea multi IT si…high IQ… si ca au nevoie si de skills, de un macelar, strungar, sudor am citit pe unul din forumurile unde se pupau moaste si se sarutau talpi ca cineva a postat : “ce? au inceput sa vina si astia?” …
    Am fost parte din activitati si intalniri… mioritice…si am plecat de acolo lacrimind, deh, fire de poet! M-a durut si mi-am privit lung mana ţinînd o murătura într-un cos de nuiele, la ferma lui Russo (Weston rd si hwy 7) si discutand calitatea produselor cu sotia, cand cei care se apropiau de acelasi cos si auzind sfantul grai stramosesc au schimbat-o din zbor si au luat-o pe engleza. Dupa ce ii auzisem apropiindu-se in romana. Unde a fost rusinea? La ei ? La noi?
    M-am lecuit sa fiu roman! Aruncatorilor de pietre le pot da adresa! Scriu si gandesc romaneste, prin educatie, dar ma simt strain, din ce in ce mai strain de sangele ce imi curge prin vene! Si incerc greu si fara sprijin logic sa imi tin copiii aproape de neam. Dar neamul merita? Nu vorbesc de constiinta colectiva si de universalitatea si majoritatea neamului. Ci de cei de aici, care se cheama “Noi suntem romani!” Si de cei de…dincolo… dincolo​ acum e noapte…si ei sunt ca hotii…unde injunghie stapanul casei si fura ceea ce a mai ramas…in afara de praful de pe toba….mai e dorul din suflet. Oare il pot fura si pe asta?
    Engleza mea e proasta, inteleg 99.9%, vorbitul…lasa de dorit… dar schimb cuvinte si fraze de baza, la munca, în franceza, tagalo, ruseste, greceste, spaniola. Comunication skills sunt importante, chiar si in floor, unde sunt (doamne- ajuta ca nu sunt un manager!) si la ultimul interview pentru move-up, a doua pozitie pe o masina de 150 milioane dolari, a fost mentionat elegant nivelul meu de engleza ASL. Le-am spus franc, my English is good, your romanian is bad! Au trecut mai departe. Si multi dintre voi folositi zilnic produsul pentru care petrec 12 ore pe zi la munca! Fara sa stiti ce accent prost am!
    Oriunde ma duc…sunt Canadian! In momentul in care am pasit pe acest pamant…sunt Canadian! Indiferent de soapta trecutului, de ceea ce trezeste amintirea visurilor nostre si al limbii vorbite de mama, suntem Canadieni si dacă nu acceptam asta…suntem pierduti ca români!
    Suntem Canadieni, iar românismul nostru vine ca o zestre genetica! Ca un un plus, omagiul nostru adus la baza unui totem amerindian. Ei sunt stramosii, noi urmam. Puneti-va visele pe un dream catcher, lasati-l in vant sa sopteasca Miorita…ca o legenda a ultimului buffalo, ultimului eagle, ultimului mocasin…pasind prin maracinii Baraganului…

    • Trag asa un of in suflet din Romania cand vad oameni plecati spre o viata mai buna, dar in adancul inimiii nu sunt nici romani, nici canadieni sau orice tara ii adopta, ceva ce oscileaza intre cum s-au format acasa si cum incearca sa se formeze, un fel de turnu babel, un suflet necontinuat; apoi ma intreb pentru ca aceleasi ganduri ma incearca, sa le ofer urmarsilor sanse mai bune, dar oare, acele sanse mai bune le aduc fericirea? O sa fie prea tarziu cand o sa pot pleca incat sa suspine dupa “acasa”? Pentru ca in fond, omul sfinteste locul, poti fi fericit cu putin si depinde doar de tine si la ce valori te raportezi, care parte a paharului o vezi, nu cariera sau lucrurile materiale aduc fericirea, ci lucrurile nemateriale, constient fiind si de lipsurile de aici.

  4. Inca un comentariu, dar de data asta, am lasat poezia la o parte! Iar situatia e valabila nu numai aici…

    I-am simtit parfumul inainte sa-i aud vocea, m-a lovit asa, cu rau de la stomac, narile au inceput sa se framante, am incercat sa intorc capul, dar atunci mi-am auzit numele. Am privit in directia sursei de parfum, scump si fin ce-i drept, dar turnat cu galeata, cum se zice. Cu siguranta ca ma cunoaste, imi stie numele, eu inca ma uitam la el descumpanit. La el si la doamna lui, alt izvor de Channel 5, cred. Si da, memoria cu respiratia taiata, a facut un efort si mi l-a scos din ceata anilor. Venisem cam in aceeasi perioada aici, 2004 si ne-am intalnit la bloc, unde inchiriasem apartament. Era o mica comunitate de ai nostri, cateva blocuri cu superintendenti romani. Ne intalneam in parc dupa amiaza, mai aflam de joburi, copii se jucau impreuna, deh…viata la bloc. Apoi drumurile s-au despartit si ani s-au pus intre noi si pe fetele noastre. Oh, mi-am deschis firma, nu mai muncesc ca boul pentru altii, a zis si m-am gandit ca eu sunt inca bou. Atatea birouri, masini, oameni, taxe, vacante. Nu apucasem sa spun aproape nimic, doar Salut, ce mai faci? Eu, ca de obicei, un tricou cu AC/DC (rock’n’roll will never die!), blugi si aveam in picioare o pereche de MBT-uri, dar probabil nu stia ce e aia! Descriu ce aveam pe mine pentru ca a remarcat ca nu mi-am schimbat stilul, el, in pozitia lui trebuia sa imbrace…in alt stil, de la magazine si cluburi unde probabil mai lasi un mortgage la iesire. Am aflat si preturile pietii la articole de lux de imbracaminte si…multe altele. Pierdusem sirul, deja nu mai ascultam, imi venise un gand si incercam sa-l finalizez. Am reusit sa-mi slefuiesc cugetarea dupa ce ne-am spus la revedere, ii expira parcarea la X6, luat cu banii jos, ca nu e prost sa plateasca interes. Eu inca sunt.
    Banii nu cumpara sange albastru, ci doar o haina de neam prost…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here