Punguța cu doi bani
18 februarie 2015
Zilele Amanților- filmul românesc perfect
20 februarie 2015
Show all

Trebuie Cai Verzi

De când mă știu, fac ce Trebuie. 
A crescut, acest Trebuie, cu mine odată.
 
A trebuit să dorm la prânz și asta m-a obligat să cultiv eschiva, a trebuit să mănânc ciorba la felul întâi și-am crescut cu spaima de ciorbă, a trebuit să fac întâi lecțiile și apoi să ies afară la joacă deși toți copiii erau deja în jurul blocului și epuizaseră rugămințile la ai mei: tanti Manea o lăsați pe Magda afară? Haai, tanti Manea, vă rugăăăm…. Degeaba, eu trebuia să învăț de zece. 
 
A trebuit să nu merg la petrecerile din liceu decât până la 10 seara, indiferent că ele țineau până în zori pentru că, nu-i așa, nu se cădea ca o domnișoară să piardă nopțile fumând, dansând, doamne ferește de vreo nefăcută.
 
A trebuit să am un logodnic declarat ca să pot ajunge la Costinești, vara, altfel n-aveam voie, cum era să plec eu de haimana la Costinești? A trebuit să mă mărit în studenție, să-mi pun o ditai verighetă din aur masiv, ca să scap de-un potop de-alde Trebuie. Pentru ca, schimbând coordonatele vieții și devenind mamă, Trebuie să fi trecut, suveran și neîntrebat, încet da sigur, pe primul loc.
 
A trebuit să mă mărit din nou, imediat după revoluție, ca să disip întrebările ori avansurile, atunci când cariera mea urca pe scara către cer. Treptat, n-a mai fost loc de Vreau, de-atâta Trebuie și trebuie mi-a devenit o a doua natură.
 
Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, niciodată, dacă ceea ce făceam era ce Voiam,sau făceam fiindcă Trebuia. Cred că nu eram cea mai simpatică făptură, dup-atâția de Trebuie, aliniați. Așa cred eu.
 
Am strecurat câte un Vreau, timid, în cele trei decenii galopante de  ridicat copiii și crescut palate, ori viceversa. De încununat anotimpuri și de numărat treptele din cariera profesională, ori viceversa.
Ca prin minune, de câțiva ani s-au potolit musonii tensiunilor conjugale și Trebuie a obosit să-și mai pună mâinile în șolduri dinaintea mea, înainte ca eu să zic ceva. Treptat, Vreau i-a luat locul. Și-am început să mă gândesc ce Vreau.
În primul rând m-am trezit că, da, poate Vreau și eu ceva.
Nu-i ușor să-ți reamintești ce vrei, după atâția ani, să-ți reamintești cine ești, să te descoperi cum ai crescut, cum ți-au înflorit gândurile și cum ți s-au dizolvat tâmpeniile de ambiții, în răsărituri mai fine decât orice pereche de pantofi de firmă.

(Foto: Behance)

Merg printre rafturile de flori ale unui supermarket și, de-a dreapta și de-a stânga e o puzderie de ghivece cu zambile, narcise, lalele, toate instruite să înflorească spectaculos la 24 de ore după aducerea acasă. Mă pierd și parcă le-aș lua acasă cu mine pe toate, să mai îndulcesc gerul de februarie. 
Din spatele capului, vocea lui Trebuie șoptește: oricum se ofilesc, bani aruncați…, numai că, de când a intrat în legalitate, Vreau a prins curaj și, cum nu era cine să mă vadă pierdută printre atâtea rânduri de ghivece cu flori, am ridicat din umeri, cu capul într-o parte și-am zâmbit la mine: am să iau cât de multe încap în coșul ăsta uriaș, fiindcă așa vreau.
 
Vreau vine greu, e timorat de-atâta Trebuie, după atâția ani. Îi dau curaj cât pot, îl văd cum se întremează de la o lună la alta, îl țin de mână.
 
Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *