La Montreal
31 mai 2016
Pirineii, ascuțiți ca niște creioane, pe sub podeaua de cuvinte
12 iunie 2016
Show all

Un chef cu vorbe și cu lăutari

Târâișul șarpelui/Și pasul gândacului//Vâjâitul vântului/ Pulberea pământului...

Jar cu fierul răsucit, înmuiat în roșu de asfințit, miros de frunză transpirată împins înspre cer de aburii ultimei ploi. Cafea la cană, șervețele pe masă, auriu strecurat printre crengi de-arțar și taine șoptite despre iubiri greșite.

Cu Simona Oprița. Probabil că amândouă tăceam.

Port pe degete inele de logodnă cu vara canadiană. Mese întinse sub umbrar, mai aproape de centrul pământului decât se cerea, mese cu mâncăruri alese și copii buni, de jur împrejur, în cea mai frumoasă, mai fantastică întâmplare etnică din câte mi-au fost mie date aici, în lumea nouă și năucă. Copii români ca și noi, din Montreal și din Laval (Simona, Adrian, Radu, Luminița, Teo, Ion, Lucian, Daniel) primind, în seară de vară adolescentă pe mult-prea-bogatul-în cuvinte Viorel Ilișoi, venit din România într-o preumblare canadiană și pe mine, ajunsă de la Toronto când soarele încă mai era de trei sulițe pe cer.

Ascultându-i și vorbind, mie mi s-a-ntors ceasul fix în 1992 când, la Șarpele Roșu în București am ascultat pentru ultima oară înainte de plecare, muzică lăutărească live.  Să tot fie douăj și ceva de ani. Atunci cădeau frunze de arțar pe fața de masă, era mult după miezul nopții de august iar aerul mustea de vorbele de duh ale unor jurnaliști de mare ținută. Așa a fost atunci.

Daniel, arcuș, vioară și viață în fierbere

Am să vă zic mai jos, așadar, cum a fost acum.

Între două sărățele am pornit firesc, după ce ne-am dat like-urile de rigoare, de la versurile lui Viorel: Femei în blugi, cu cizmele înalte,
Răsar pe rând din trunchiuri de copac…
( http://www.viorelilisoi.ro/femei_cazand_din_cer/) pentru ca, în podoaba serii ce cădea pe creștete, să se strecoare ca gândul în taina minții privitorului la mare, Daniel Lazăr, artist violonist cum eu n-am întâlnit încă, față în față. Cu toții am tăcut, am oprit vorbele și-am privit.

Adrian Oprița și Daniel Lazăr- cu muzică de la fanarioți încoace

S-a alăturat Adrian Oprița la acordeon și ce-a urmat, dragilor, a fost mai năucitor decât Hora Staccato a lui Grigoraș Dinicu. A fost un vârtej, a fost o horă fără de final, a fost un taifun de note românești.

Tot ce-a dat lăutărimea română, de la începuturile ei și până în prezent,  fost-a trecut în revistă, cântat, recântat, amintit, repetat, aplaudat și aclamat: Rapsodia Română a lui Enescu, Ciocârlia, Călușarii, cam tot ce-a trecut pe sub geamurile mahalalelor bucureștene în perioada interbelică. Totul, fie îngânat, fie fluierat, cu gingașe suspine despre amoruri devenite celebre în folclorul românesc.

Dacă virtuozitatea, îndeobște e de găsit la televizor, la radio sau pe youtube, ei bine, aici am avut virtuozitate live, preț de vreo doisprezece ore. Vă puteți închipui câtă bucurie au resimțit artiștii și cam ce-am simțit noi aducând acolo, la Laval, cam tot ce-a dat mai bun folclorul românesc.

Târâișul șarpelui și pasul gândacului, vâjâitul vântului, pulberea pământului…

Am recunoscut paralelele cu orchestra Lăutarii dela Chișinău (condusă de maestrul Nicolae Botgros). Dumnezeule, frumos au mai sunat piesele ardelenești (cu amendamentul că artiștii au refuzat să ne cânte Pușca și Cureaua Lată, menționând că lor, artiștilor adică, vremea nu le-a trecut iar piesa în sine vorbește de niște vremuri apuse ale unor chestii. N-am înțeles eu bine la ce s-au referit, dar în fine), cele oltenești, moldovenești, habar n-am dacă s-a uitat ceva autentic, din vreun colț de Românie.

România folclorică și lăutărească, într-un asfințit din ce în ce mai roșu, cu vorbele tot mai aproape de adevărurile fundamentale ale vieții. Cu împăcarea aceea sfântă a anilor petrecuți prin școli ori pe maidane, acum ajunși la numitor comun, într-o armonie înțeleaptă dată de cele patru-cinci, ba chiar șase decenii de viață ale protagoniștilor.

Scriitorul Viorel Ilișoi, aici printre vorbe

Cuvintele vechi au fost aduse la cernut și rebotezat, obiceiurile vechi au fost spuse, rememorate, bocetul înmormântărilor românești a primit, la rândul lui, o înțeleaptă traducere și înțelegere. Am reușit, preț de doisprezece ore, să împletim viața cu moartea și să renaștem în viață cu gust de vin greu și roșu.

Adi, Daniel, Ion, Teo și Lucian, la studiourile din basement

Adi, Daniel, Ion, Teo și Lucian, la studiourile din basement

Mă-ntreb câte popoare, oare, știu să zâmbească cu atâta tâlc amar și ochi senini, atât vieții cât și morții. Atât norocului cât și neșansei. Atât ieriului cât și mâinelui, astăzi primind statutul de De-a Pururea. Sublimă buclă temporală, într-un taifun de note revărsate la ureche (până la șase-opt pe secundă, cred că am auzit), de neîncheiat, de nesfârșit. Câteva clipe am realizat nemurirea cum curge-n sângele celor adunați în acea seară, în jurul meselor, de-o vorbă, de-o muzică lipită de ADN-ul nostru. Poate mi s-a părut, poate, mai degrabă, mi s-a arătat.

Scriu și ascult, exact acum, folclor românesc elaborat, așa cum n-am făcut-o vreodată. Scriu și ascult înregistrările cu Adrian, Daniel și, surpriză, Viorel Ilișoi, poetul român- vorbitorul- înțelegătorul și traducătorul de gânduri, un violonist de mare ținută!

Viorel Ilișoi, Ion și cu mine, pomenind Târgoviștea

Cu Viorel Ilișoi și Ion, pomenind Târgoviștea

Înăuntru la răcoare, atent, cotoiul mare, curat și înțelept pe numele lui Garfield, ne-a urmărit cât ne-a urmărit după care, într-o clipă de neatenție a scăpat afară în curte și, în albastrul serii, s-a făcut nevăzut sub gardul viu de cetină. Printre crengile dese clipeau beculețe. Piticii din ipsos plecaseră demul la culcare atunci când vioara și acordeonul, într-o nebunie de întrecere cale de ore în șir, au semnat împăcarea și ne-au dat răgaz.

Pe-o ploaie-funie, am revenit duminică la amiază de la Laval. La încheietură port brățara Simonei, oferită în clipa magică a prieteniei înțelese.

Datini, sparte-n cioburi și lipite pe-ndelete în vorbele a trei fete: cu Luminița Stănescu și Simona.

În ochi am drumul- drag nu numai mie. În minte, frânturi de cadre din popasul scurt la Valleyfield și câteva fotografii luate.

In suflet, un hău de neînțelegere, încă, a cât de puternic poate fi filonul folcloric și în mine, cea care nu a ascultat o singură piesă folclorică acasă la părinții ei. În gânduri mi s-au așezat chipurile noilor prieteni (adaug aici pe Horia și pe Bogdan, bikeri- cavaleri însemnați cu codul onoarei de grup).

WP_20160604_17_18_43_Pro

Bogdan și Horia- descălecați de pe motoare pentru vreo cinșpe minute, în trecere

În fața mea: drumul.

În inimă: Quebecul, cu oamenii pe care i-am cunoscut. Mii de mulțumiri Simonei și lui Adrian Oprița pentru a fi găzduit un asemenea regal.

(Foto: Viorel Ilișoi, Simona Oprița și eu)

 

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *