O zi de foc, încheiată-n crucea nopții la Toronto
17 mai 2015
Despletită, într-o cămașă de hangiță, fără ceas la mână
17 mai 2015
Show all

Un zbor de-o dimineață albă

De câte ori am copt un gând cât o furnică, el a crescut în voia lui apoi și a crescut ca vrejul de fasole, până la cer. 
Nu l-am putut opri, la fel cum n-am putut opri dulcea mea aventură bucureșteană, cu toate simțurile treze,  cu soarele în creștet și covrigii calzi cu susan și mac. 
Destin boem, știu și-l iubesc.
Am ajuns la Muzeul Național de Istorie al României, împreună cu doi tineri englezi, avizi să-nțeleagă și cunoască ceea ce noi, milioanele, n-am reușit să-nțelegem în veacuri: de ce noi, de ce așa.
Se vizita Tezaurul. Bun și el, zic, și-nainte de vizită dau să cumpăr din gift shop niște statuete metalice cu figuri ilustre ale istoriei naționale. Micuțe, la vreo 10-12 cm, impecabil realizate: Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Decebal, Vlad Țepeș.
Iau una la-ntâmplare și, baaang,  îmi cade mâna. Pe cât erau de mici, p-atât erau de grele, erau făcute din plumb masiv.
Cântăreau peste jumătate de kilogram fiecare. Zău dacă glumesc, mici și grele rău.
Rămân buimacă: unde doamne iartă-mă adaug eu jumătate de kilogram de bibelou de inimă la cele 23 kg permise în avion? 
 
Eu nu știu ce-a fost în mințile celor care-au pus frumosul în plumb, pentru amărâții de turiști. 


 
Englezii, stimulați de interesul meu, au făcut și ei încercarea. Inutil, era prea grea de cărat pe avion, așa că ne-am lăsat cu toții păgubași.
 
Muzeul, în ansamblul lui, taie respirația, ce să zic? Este încă în renovare, în cea mai mare parte și până la finalizare pare să mai dureze. 
 
Oricum, față în față cu exponatele datate, hăt, tocmai prin 1500 BC, 750BC și văzând brățările dacice (câte s-au recuperat dintre ele), un lucru spun: bunul gust și rafinamentul, prin locurile aistea, nu-s străine, ele sunt aici dintotdeauna. Reconfortant, recunosc.
 
M-am oprit la o cafea, în Centrul Vechi, încă în curs de amenajare, oricum excepțional renovat față de ce știam eu. Au dispărut maghernițele ca prin minune, au apărut turiștii, magazinele de antichități, detaliile de decor care apropie Bucureștiul de Europa la cote niciodată întâlnite pe timpul existenței mele românești.
 

Despre Centrul Vechi se vor mai naște vorbe, promit. 

N-am plecat de-acolo înainte de-a păși în minunata librărie Cărturești, o bijuterie în sine, un obiectiv bucureștean sine qua non, un lăcaș-templu de carte (în foto, cu Alina, verișoara mea din București, căreia îi curge lin literatura prin vene, într-o duioasă continuitate de cărturari și sensibili din neamul meu. Mulțumesc Alina pentru un stașnic periplu!).


 

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *