Prima zi de după Săptămâna Patimilor
17 aprilie 2016
Și nu e Harley
24 aprilie 2016
Show all

Unfinished business

Ești rezultatul covârșitor al acțiunilor tale. Și ești la un punct în viață în care unele lucruri și fapte s-au aliniat cam cum ai visat, altele au luat-o pe arătură, altele s-au topit din fașă iar altele încă dorm în coconul nenăscutelor dorințe.

Ești exact în punctul la care gândurile tale te-au adus. Fiindcă ele s-au ițit, s-au copt și te-au purtat pe drumuri anume: ai fost la o școală anume, ai semnat pentru un credit pe viață, ai un număr limitat de copii cu cerințe fără număr, ești încă generația sandwitch între ai tăi copii deja furați de globalizare și cei câțiva părinți care te mai țin imaginar, de mâna cealaltă.

Dacă ți-a sunat telefonul noaptea, știi, cu spaima înfiptă adânc în creierul mic,  că doar din România poate fi. Și că nu e de bine dacă-ți sună, noaptea.

și tot ne gândim la asta

Tu ești încă dator, să spun așa, să-ți duci menirea de copil, cu onoare și cu demnitate până la capăt și adesea te întrebi de ce ai tăi copii (ai mei, ai lui ori ai ei) se uită la tine ca la mașini străine când plângi la bucătărie, știind că singurul părinte în viață este într-un spital din Reomânia.

Iar tu ești aici în Canada, ori acolo în State, ori acolo prin Europa.

Și nu știi ce să faci: să lași totul baltă și să pleci acolo cu ei, să îi ajuți la bătrânețe.

Sau să te iei cu treaba și să nu te mai gândești la asta. Și chiar asta faci.

Să fii unde te cheamă rostul firii, sau să te limitezi la telefoanele de sâmbătă dimineața, acele telefoane care iau cel puțin jumătate de oră până se dezmorțește conversația cu cei bătrâni.

Să asculți povești din țară, povești nostime cu rude, povești tragice cu vecini și invariabil adjective puncte-puncte, la adresa politicienilor. Să constați cum părinții se pierd cu tot cu memoria planetei, cum uită, cu fiecare telefon, tot mai multe. Parcă, de la un telefon la altul, uită tot mai mult. Doamne cum de pot uita, nu-i mai recunoști și te sperii fiindcă nu mai știi nici tu câți ani ai.

Ia, mai bine nu te gândi la asta.

Te-ntrebi unde și când, în viață, ai calculat ai greșit.

Sau ia nu te mai gândi nici la asta.

Un coleg român, de birou, a primit telefonul și nu știe când va trebui să sară în avion, să treacă oceanul și să ajungă la timp. La timp pentru dumnezeu știe ce. Și mai bine batem în lemn și nu ne gândim la asta.

Cred că este cea mai mare greutate pe care noi, cei din ultimele generații de uteciști,  o cărăm sisific, în fiecare zi: am făcut rabat de la onoare sau am semnat un act de supraviețuire, plecând.  Știm că am lăsat unfinished business, știm și recunoaștem c-am plecat cu capul în traistă și n-am realizat exact ce traume am creat prin plecările noastre. Nu știm fiindcă, invariabil, părinții ne-au vrut binele și și-au ascuns spaimele și durerea.

Acum ei abia mai vorbesc la telefon. Și nici acum, în ceasul al doisprezecelea al familiilor noastre, nu avem vreun plan fezabil. Ei vor în casele lor, nu vor în cămine de pensionari, fie ele și private.

nu știu, nu știu, nu știu

Ei nu mai pot, acolo. Noi încă putem și suntem aici.

Nu avem cui să împărtășim ceea ce simțim.

Copiii noștri, acești neînvățați cu bunici nu înțeleg (și nu-i blamez, fiindcă nu au exemple în jurul lor- n.a.) că a avea grijă de părinți este până la urmă o chestiune necondiționată. Noi le mai spunem că avem sufletul greu gândindu-ne la părinții noștri, tot mai puțini și tot mai bătrâni.

Iar ei, ascultându-ne pledoariile înfocate și ultimative, despre grija reciprocă dintre generații, întreabă cu candoare: ”tu de ce-ai plecat de lângă părinții tăi?” Dragii de ei.

Drumurile noastre spre România sunt din ce în ce mai puțin turism, și tot mai multe chestiuni de rezolvat. Muncă și alegătură. Pozele din România de pe facebook înfățișează mâncare tradițională și cești de cafea cu farfurioare. Frumos. Poze de pe șosea și de la casa de la țară a rudelor apropiate. Și cam atât. E turism mic, de-o după amiază, între două treburi.

Drum bun în vara asta, celor care vor ajunge acasă, cu biletul plănuit și nu după telefonul de la miezul nopții. Drum bun și mie, findcă voi ajunge și eu. Iar după ce închei textul acesta promit să nu mă mai gândesc la subiectul în sine.

Mi-e rușine să nu fiu acolo, acum când singurul meu părinte este singur.

Nu așa avusesem în plan.

Dacă avusesem vreun plan, vreodată, pe tema asta. Mă îndoiesc.

Undeva am greșit și tot scormonesc prin conștiință să aflu ce.

Sau, mai bine ia să nu mă mai gândesc.

Futu-i* (scuzați franceza).

Nu știu.

 

*așa se scrie corect gramatical, în conformitate cu: https://diacritica.wordpress.com/2010/06/22/sa-injuram-corect/

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *