Oamenii ei
1 mai 2015
Păsările mari nu cântă*
3 mai 2015
Show all

Verdele, asa urmeaza el sa ramaie

În România aerul este moale, umed, ușor parfumat de verdeața crudă, răsărită din fiecare ungher. Verdele împinge legea naturii dincolo de oameni, Țâșnește în fiece spărtură din asfalt, în orișicare ghiveci uitat în colțul casei, în bolta viței de vie, bătrână de aproape o sută de ani, din curtea casei bunicilor mei. Până și în odăile mai întunecate.

Orașul tânăr încă, crescut în linii drepte acum mai bine de jumătate de secol, abia dacă mai vede de verdele care l-a prins în chingi.
E miop complet.

Puieții plantați la marginea trotuarelor au crescut în copaci vânjoși, de mult au spart asfaltul și au curbat, pur și simplu, străzile după vrerea lor. Asfaltul a luat drumul cotit, dintre rădăcini și așa urmează să rămâie.

Coroanele rotate au depășit în înălțime blocurile din cartierele entuziasmului părinților noștri, S-au împreunat la vârf între ele și tot mai mult am senzația unei lumi într-o seră uriașă.

Sute de specii de plante, în infinite nuanțe de verde au prins curaj și s-au pliat pe trunchiurile robuste, liliacul împrăștie culoare și parfum în patru zări, într-o lume căreia verdele îi forțează sănătos, retina.

Pe sub bolțile de verde trec, iacă, oameni, Oameni buimăciți de vocile pământului ce le curge, fluidizat, prin vene, puternic și sonor până și în peisajul urban.
Mai trec pisici. Arar, câini. Mai mulți câini am văzut din tren, pe câmp, pe lângă stânele de oi, prin arătură, decât în oraș. Câinii aceia or fi deja sălbatici, gândesc.

România este invadată de verde. Rar mai vezi etajele de sus ale unei clădiri, te și-ntrebi ce rost își mai au clădirile în junglă de crengi. Poate că oamenii se pregătesc să trăiască ca la-nceputuri, poate așa urmează să fie.
Păstrând isonul, blocurile s-au foit și ele, sub mâinile mai mult sau mai puțin îndemânatice ale celor ce-și numără anii, cu zecile, într-același loc.

De undeva de la vecinii de sus se aude o bormașină, cineva probabil dă o gaură în beton s-agațe un tablou. Sau demolează peretele să extindă sufrageria până în balcon,

Ca și copacii, omul vrea loc mai mult, tot mai mult.
În interior, te uiți în jur și atunci observi ramificațiile de țevi de prin camere, Până atunci nici nu le văzusem, nu știu cum.
Țevi cotite, curbate, innadite, subțiri ca niște crengi stilizate de apartament.

Nu știu dacă nu cumva ele au spart pereții și vin de-afară, într-o prelungire firească a junglei cu miros de sevă și gust de începuturi.
   Mușcata din balconul alor mei a făcut flori roșii.
La nivelul balconului, arțarul înflorit îmi intră în ochi.

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *