Numărătoarea Inversă
4 ianuarie 2015
Diana și Dragoș, o echipă de suport și intervenție într-o dinamică de ceas elvețian
10 ianuarie 2015
Show all

O Singură Scrisoare

Trei zile în spital pentru operație de hip replacement (înlocuire de cap fermural la șoldul stâng). Motivul: defect din naștere, cartilajul s-a mâncat în timp și durerile deveniseră insuportabile. Locul: Trillium Health Centre,  Mississauga (parte a ariei metropolitane Toronto), spital despre care am aflat că are 60 de anesteziști, nu știu câți chirurgi dar operațiile aici merg pe bandă.
O armată de oameni, de la personal auxiliar și până la asistentele medicale calificate se ocupă de tine pentru ca atunci când vin chirurgii la tăiere, tu să fii lată pe masă și dormind tun,  cu analizele de ultimă oră făcute, câteva ecrane deschise care să filmeze ce fac ei acolo, vreo cinci asistente în jurul lor-habar n-am câți au fost, în final, în sală, la show-ul meu, dar cel puțin doisprezece au fost. Proiectoare, cabluri, aparate de monitorizare, ca în orice sală clasică de intervenție chirurgicală. Costul a fost integral suportat de Ministerul  Sănătății (ca idee, în 2006 această operație costa $65,000 dolari. În 2014 costurile au scăzut la $21,000 întrucât tehnologia a evoluat iar materialele au devenit mai suportabile la cost).
Ca și informație, câteva mii de operații dintr-acestea au loc, anual, în Toronto. O înlocuire de genunchi costă astăzi $24,000, e mai scumpă  un pic decât cea de șold pentru că e mai complexă. Pacienții: în marea lor majoritate oameni trecuți de 65-70 de ani. Am fost, de departe, cea mai tânără pacientă de-o bună bucată de vreme, de se întrebau și asistentele ce caut acolo…Operația a durat exact cum au zis, 2,5 ore cu totul după care m-au transferat într-o rezervă.
 
Și aici a început trezirea la realitate. Da, am fost sedată până peste urechi, da, am avut la dispoziție două furtune subțiri, unul ca să-mi adminstrez singură analgezicul (despre care mi s-a zis șăgalnic că-i morfină, adică morfină chiar), altul pentru chemat asistenta în caz că voiam pătura dată la o parte sau se termina perfuzia, voiam apă, etc .
Cum ziceam, operația, câtă vreme o faci dormind, aștepți să simți și efectul revigorant, benefic, într-o zi sau două.
Și aici s-a rupt filmul: am înțeles că aveam de făcut aia sau aia înainte de operație dar să-mi dea morfină și oxicotin pe post de analgezice nu mi-a explicat nimeni de ce. Nici-o problemă, am aflat singurică imediat ce-a trecut anestezia: te lasă baierele capului de durere.
Fizioterapeutul, la o zi distanță de operație , când puteam și eu vorbi normal mi-a confirmat bănuiala care-mi dădea fiori: durerile sunt identice cu cele de la o amputare.
Dragilor, dacă aș fi zis eu că, vai, ce doare, probabil c-ați fi zis ia și tu un calmant și trece. Ei, nu, aici am avut de-a face cu dureri de gradul zero, ca la o amputare, vreme de cel puțin 48 de ore. Iată că, în existența asta, pe lângă cele câteva valuri de tip tsunami cărora le-am supraviețuit, acum am trăit experiența durerilor unei amputări. Nu mai zic cum e, mă ia cu frisoane numai să povestesc.
Am cearcănele până la bărbie și o veselă culoare bej, la față, oare de ce.
Sunt acasă de câteva ore. Urmează recuperarea care va dura săptămâni întregi (un fizioterapeut vine acasă să mă monitorizeze că fac niște exerciții anume, după care voi merge eu la fizioterapie, aici, în apropiere, pentru câteva săptămâni).  Analgezicele pe care le voi lua acasă sunt clasice, niște tylenol ceva mai tare dar fără alte maimuțe în ele. Vă întrebați probabil dacă după morfină și oxicotin (medicamente cu mare trecere printre consumatorii de droguri, am înțeles) am simțit ceva. Da, somn și atât. N-am visat colorat, n-am avut fantezii mirobolante, nimic dintr-astea. Efect de calmare a durerilor și atât. Nu-s clientă, asta-i clar.
 
Displaying WP_20150106_12_45_58_Pro.jpg
Sunt acasă, cu ai mei pe lângă mine, în liniștea și căldura căsuței, cu pisica la picioare, până mă voi face bine, adică cel puțin o lună.
Aventuri în spital? Au fost câteva:  a evadat unul de la psihiatrie și l-au găsit abia spre seară. Vreo patru cardiac arrests (că anunțau codurile prin stație și numai ce vedeai forfotă de medici și asistente), un white code, pacient agresiv adică. Și da, m-am împrietenit cu toată lumea acolo. Am aflat care se căsătorește și cât îl va costa nunta, care și-a renovat casa, cui i s-a stricat mașina în plin ger așa încât, cu toată durerea mea, nu o dată mi-am lăsat ochii liberi pe geam, în stradă, clipind cu semafoarele o dată și iubind viața, încă o dată, din rărunchi.
O mașinărie pe care eu am perceput-o drept perfectă, această experiență de trei nopți în spital, pentru prima oară, în Canada . La plecare, asistenta șefă a zis c-un oftat:  acum douăzeci de ani stăteai două săptămâni în spital pentru o operație de-asta și șase luni acasă. Acum te trimit acasă după trei zile… parcă văd c-o s-ajungă day surgery (operație după care  pleci acasă în aceeași zi)…

Mai știi?  

Ti-a placut articolul?

2 Comments

  1. Buna ziua.Multa sanatate,frumoasa doamna.Recuperare grabnica ,.Felicitari ,scrie-ti binevsi frumos !!

  2. Mulțumesc mult Mihaela. Fiecare încurajare înseamnă mult pentru mine pentru că, dincolo de tot și toate, rămânem cu toții niște copii, cu temeri și vise, pentru toată viața. Gânduri bune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *