Binele și Raiul pe Pământ, la Sfânta Treime. Suspans și camerele de supraveghere, la Adormirea Maicii Domnului
8 iulie 2018
Foaie de Drum Lung Cu Miros De Praf De Pușcă
26 iulie 2020
Show all

Ziarul Evenimentul Zilei- Un tatuaj pe ceafă, în furtuna transformărilor democratice românești

Despre cotidianul pe care jurnalistul Ion Cristoiu avea de gând să-l lanseze în iunie 1992, am aflat de la televizor. De la televizor, da.

Era într-o duminică de mai, așa, la amiază. Domnia mea tocmai săvârșea treburile administrative prin apartamentul din Galați. Mda, domnia mea cunoscuse deja oare’ș’ce consacrare pe plan local: eram aia rea de la ziarul Viața Liberă, în mâna căreia dacă intrai, ziceai bogdaproste să scapi fără urmărire penală. Plus o emisiune zilnică la Radio Galați. Aveam răspunderea semnăturii dar și convingerea că pot mai mult. Adică să-mi încerc forțele cu cei foarte tari, acolo unde se avântă vulturii presei, să mă exprim plastic.

Numai ce opresc aspiratorul, dau televizorul mai tare (era Album Duminical, dacă bine-mi amintesc) și rămân sprijinită-n bățul de aspirat. Îl ascultam, cu ochii holbați, pe deja foarte-cunoscutul jurnalist și scriitor Ion Cristoiu care anunța, prea calm după gustul meu, iminenta apariție a celui ce avea să devină cel mai mare și mai influent cotidian al României postdecembriste.

M-a luat cu leșin. Deci, așa, deci apare!

A doua zi în zori am sărit în acceleratul de București iar seara eram cu foaia de angajare semnată de chiar redactorul șef al viitoarei gazete: în trei săptămâni urma să apară primul număr al Evenimentului Zilei!

Și ajung, o săptămână mai târziu, c-o geantă de fâș pe umăr, la București. La vestita, sonora, impresionanta Casă a Presei. Cazarea o aveam relativ asigurată la Vivi, fratele tatei. Curaj, ceva bani la mine și câteva schimburi, cu astea am țâșnit spre vârful piramidei celei de-a patra puteri în stat. Fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, presa era, la câțiva ani de la Revoluție, la propriu, a patra putere în stat. Atât ca impact, cât și ca responsabilitate. Un melanj de atenție, reacție, analiză și sinteză pe care l-am perfecționat în anii ce au urmat.

În prima zi la redacția mega-ziarului m-am speriat, pe bune. Casa Presei, deja populată de redacțiile altor publicații, avea rezervat un etaj întreg cotidianului Evenimentul Zilei. Am intrat și m-am prezentat unui roi de oameni. Aveam colegi, de la adolescenți (Tana Cafrița, un copil fenomenal) la proaspeți absolvenți de facultăți și, jur, nu-mi amintesc să fi fost vreunul care să nu fi stăpânit limba română, cu gramatica ei complicată cu tot, sau unul căruia să-i fi lipsit cunoștințele generale de bază. Ori simțul dreptății. Nici măcar unul.

Hala, o sală mare cu un labirint de birouri pline cu hârtii, pixuri, mașini de scris și telefoane, n-avea scaune destule pentru noi toți. Eram mulți rău. Ochesc un scaun și n-apuc să m-apropii că mă strivește o pereche de ochi severi. Roxana Lungu, venită de la Express Magazin, săptămânalul care dicta deja ținuta reportericească națională,  zice: să nu-ndrăznești să-mi iei scaunul, aici e locul meu. Să ții minte asta.

Am ținut minte, înghițit gălușca și așa aveam să învăț una dintre primele lecții de presă postdecembristă la vârf: gazetari- gazetari, râdem, glumim dar nu părăsim incinta, vorba bancului: nu suntem egali între noi. Păstrăm, frumușel ierarhia și, în general ne vedem lungul nasului dacă vrem să facem purici. Ca la armată.

Mirel Curea, Mihai Pâlșu, Sorin Roșca Stănescu, Radu Tudor mi-au fost primii colegi la Departamentul de Investigații unde mi-am adus, cu sârg, ambiție și o energie incredibilă, aportul jurnalistic. Muream cu ei de gât dacă nu-mi intra textul în pagină. Și nu în oricare: într-a treia, cu trimitere din prima pagină, asta era adevărata performanță. Vedeam gazeta în zori, o luam de la chioșc în drum spre redacție. Îmi vedeam numele, eram mulțumită. La amiază, gazeta tipărită ardea mocnit sub presiunea știrilor noi, doar era cotidian. La amiază se știa deja cine face pagina întâi de mâine. Și tot așa, șase zile din șapte, doisprezece-paisprezece ore pe teren, în redacție, în mașini, în avion, tren, taxi, la conferințe de presă, în birouri ale funcționarilor de rang înalt și foarte înalt în stat, n-am simțit cum a trecut timpul. Îmi luam doza de dopamină cu fiecare gazetă proaspăt tipărită, luată de la chioșc și muream un pic dacă n-aveam text în ziua aceea.

Textele erau adesea dictate direct dactilografelor (atât de înțelegătoare cu plutonul de zăltați, agitați și inspirați într-ale povestirii. De-abia veneam gâfâind de pe teren, că se și ncheia gazeta într-o oră, numai bine cât să intre la tipar) și povestea curgea, foarte adesea, cu ajutorul acestor doamne diplomate care țineau morșiș ca materialul să nu sune ca-n “La un popă a fost un câine/ Și pe dânsul l-a iubit…”, adică să scriem cu subiect, predicat  și, mai ales, cu noimă. Le mulțumesc și acum.

La publicare, competiție mare. Îmi stătea inima și răgușeam încercând să-i conving pe șefi că ancheta mea trebuia să apară mâine și nu pomâine, fiindcă mâine putea face diferența între a bifa o arestare sonoră, sau a pierde un urmărit prin poarta Otopeniului, în zborul lui planat către paradisuri fiscale.

evz_30dec-pag 17

Am  aflat enorm de multe, lucruri care, cu siguranță, vor fi îngropate cu mine o dată. Am plâns și am râs în high definition, mult și dramatic, în toți anii de presă. Ce-am învățat de la Evenimentul Zilei? Încrederea de sine, indiferent de treapta de pe scara socială a interlocutorului. Onoarea cuvântului dat, mai ales că accesam date confidențiale, onoarea rămâne o condiție sine qua non. Disciplina. Munca dusă, profesionist, până la capăt. Curajul extrem. Stăpânirea de sine. Am învățat camaraderia, urcată până la cele mai oneste și înalte cote.

Mi-au ieșit fumurile de vedetă de presă din cap, după primele luni de cotidian național, zdrobitor ca și tiraj și portanță. Am muncit cumplit de mult. Atât de mult și cu atâta pasiune încât nici astăzi, la douăzeci și cinci de ani de când am părăsit redacția Evenimentului Zilei, tatuajul și amprenta anilor nouăzeci petrecuți alături de oamenii formidabili pe care i-am întâlnit, în furtuna perfectă a transformărilor democratice românești, nu mi s-au șters din ceafă.

 

Magdalena Manea

Toronto, Canada

Ti-a placut articolul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *